”Singura Poveste”, de Julian Barnes
Editura Nemira, București, 2018
Traducere: Radu Paraschivescu
Cât de dificil este să analizezi dragostea, mai ales atunci când o simți prima dată?
”Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată.
Poți să argumentezi – pe bună dreptate – că nu este o întrebare adevărată. Fiindcă nu avem de ales. Cum nu avem, ea nu există. Cine poate controla cât de mult iubește? Dacă poți să controlezi, atunci nu e iubire. Nu știu cum altfel ai putea să îi spui, dar iubire nu.” (pg. 11)
Așa începe cel mai nou roman al lui Julian Barnes, recent tradus și publicat de Editura Nemira, în colecția Babel. Născut la Leicester, Anglia, în 1946, a studiat la City of London School între 1957 si 1964, apoi la Magdalen College, Oxford. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani, iar opera sa cuprinde peste cincisprezece volume de proză și eseuri. Cariera literară a lui Julian Barnes este încununată de numeroase premii și distincții, printre care Prix Arsene Lupin pentru cel mai bun roman polițist, Arthur & George (2007) și Premiul Booker pe anul 2011 pentru romanul The Sense of an Ending.
Analiza e sortită eșecului de fiecare dată, întâi pentru că atunci când ești tânăr o poți doar simți, iar apoi pentru că atunci când ești adult nu mai ai aceeași exuberanță și privești cu alți ochi întreaga poveste. Paul, mult prea tânărul erou al romanului lui Julian Barnes, de altfel el însuși în urmă cu câteva zeci de ani, este urmărit cum învață să trăiască pe cont propriu, în lipsa oricăror teorii, și fără să cunoască de fapt plăcerile vieții. Istoria unei relații ce pare la început scandaloasă, care vrăjește cititorul cu avântul din capitolul întâi și îl dezamăgește, îl lasă pradă propriilor întrebări și îndoieli la finalul celui de-al treilea, invită la propriile rememorări. Fiecare parte din cele trei e povestită la persoane diferite și are ritmuri diferite, precum ritmurile ciclurilor vieții.
Povestea începe simplu. O vară a anilor ‘60, la sud de Londra, tânărul Paul, în vârstă de 19 ani o întâlnește la un club de tenis pe Susan Macleod, 48 de ani, căsătorită și mamă a două fiice, de care se îndrăgostește iremediabil. Află mai târziu faptul că soțul Gordon este un personaj sinistru, vegetativ, un etalon negativ al generației sale, dezgustător, aproape incapabil de tandrețe și empatie. Atunci însă când observă că ceva încearcă să îi fie luat, adică Susan, trezește bestia din el, iar răul (bătăile și asaltul psihologic) pe care îl face soției ia proporții greu de imaginat.
Poate dragostea să transforme o viață? Cel mai probabil răspunsul este da, însă diferența semnificativă de vârstă între cei doi îndrăgostiți nu avea cum să nu își spună cuvântul, să secătuiască ultimele fărâme din viața lui Susan și să marcheze pentru totdeauna viața lui Paul, care nu consideră că a intervenit în viața celor doi soți, pentru că ruptura era deja creată între ei. Susan de fapt nu știu în ce măsură a fost profund îndrăgostită, cât sedusă de ideea că exista o salvare din viața ei austeră, lipsită de emoții, sedusă de ideea că încă mai poate fi iubită, apreciată și mângâiată, că mai poate interesa pe cineva realmente. Și poate că povestea în sine nu are nimic ieșit din comun, însă modul în care Julian Barnes alege să vorbească despre ea este surprinzător. El ia în calcul nu numai amintirile și modul în care se raporta atunci la relația sa cu Susan și cu ceilalți, dar și modul în care se raportează acum, și faptul că memoria are propriile reguli și uneori ne induce în eroare. Singura poveste vorbește, dincolo de dragoste, emoție și cu umorul specific lui Julian Barnes, și despre ruptură, decompunere și moarte. Oricât am vrea să ascundem aceste aspecte, ele sunt inerente vieții și trebuie acceptate.
”Avem tendința să încadrăm orice relație nouă într-o categorie preexistentă. Vedem ce este general sau comun; pe când participanții văd – simt – doar ce este individual și-i privește. Noi spune: ”ce previzibil!”; ei spun: ”ce surpriză!” Unul dintre lucrurile pe care le-am crezut despre Susan – atunci, dar și acum, din nou, după atâția ani – e că de multe ori nu păreau să existe cuvinte pentru relația noastră, sau cel puțin nu cuvinte potrivite. Dar poate că asta e o iluzie pe care o au despre ei toți îndrăgostiții – că se sustrag atât categorizării, cât și descrierii.” (pg. 21)
”Ce cuvinte ați alege, la ora asta, ca să descrieți relația dintre un băiat – sau un cvasibărbat – de nouăsprezece ani – și o femeie de patruzeci și opt? […] Eram englezi și nu ne rămânea decât să operăm cu niște cuvinte englezești, cu încărcătură morală, cuvinte ca prostituată și adulterină. Atâta doar că nimeni pe lume nu era mai puțin prostituată decât Susan și, așa cum mi s-a spus cândva, atunci când i-a auzit prima dată pe oameni vorbind despre adulter a crezut că se refereau la îndoirea laptelui cu apă.” (pg. 25)
Prima dragoste are totdeauna consecințe asupra întregii vieți. Schimbă totul la momentul la care se produce și schimbă totul și după aceea. Paul este fascinat de candoarea lui Susan, de umorul ei și ultragiat de căsătoria sa nesatisfăcătoare, se percepe ca un soi de salvator, căruia nu îi poate sta nimic în cale. Planurile sale sunt mărețe și pare că nu face rabat la nimic pentru a pe pune în aplicare: fuge de acasă, își minte familia și apropiații, devine mai retras, acordă tot timpul de care dispune iubitei. Perioada de flirt este destul de lungă și cei doi ajung în final iubiți, în ciuda tuturor clevetirilor. Doi iubiți naivi, căci niciunul dintre cei doi nu știe mai nimic despre dragoste sau sex, Susan având doar câteva experiențe mai mult decât neplăcute cu soțul său. Meditația despre iubire din primul capitol se încheie cu mutarea celor doi, singuri, la Londra, urmând să trăiască din resursele financiare ale lui Susan.
”Asta e unul din lucrurile importante în viață. Căutăm cu toții un loc unde să fim în siguranță. Și dacă nu-l găsești, trebuie să înveți cum să își petreci timpul. Pentru mine nu cred că o să fie o problemă. Viața e foarte plină și așa o să fie mereu.” (pg. 53)
Fiecare are o poveste de dragoste, una singură, care contează, despre asta e vorba. Apoi fiecare începe să se prefacă, pentru a-și reveni, pentru a merge mai departe, reciclează atît cuvintele, cât și sentimentele. Vine un moment în viața fiecăruia în care privește mai mult înapoi decât înainte, spune Julian Barnes. Dincolo de a fi o poveste simplă de dragoste, Singura poveste este povestea unei căutări. Căutarea momentului în care s-a produs ruptura, căutarea sentimentului care a dispărut. Paul nu a mai putut face față ecartului dintre el și Susan, refugiată pe nesimțite în brațele demonului alcool, fără posibilitatea de a reveni pe linia de plutire, în ciuda eforturilor repetate ale tânărului. Nici măcar Joan, prietena de-o veșnicie a lui Susan și apoi și lui Paul, și ea alcoolică, nu a putut să ajute în situațiile disperate în care era nevoit să o aducă pe Susan acasă din peregrinările ei alcoolizate de prin împrejurimile Londrei sau să elucideze motivul pentru care s-a ajuns acolo. .
”Am rămas împreună – adică sub același acoperiș – zece ani sau ceva mai mult. După aceea am continuat să o văd regulat. În ultimii ani, ceva mai rar. Când a murit, cu câțiva ani în urmă, a trebuit să accept că partea cea mai vitala a vieții mele se încheiase. O să am întotdeauna gânduri bune despre ea, mi-am promis.
Și așa mi-aș aminti de toată povestea, dacă aș putea. Dar nu pot.” (pg. 112)
Julian Barnes se confesează. Dar nu face numai asta, ci întreabă permanent cititorul ce părere are, el cum ar fi reacționat, îndeamnă la rememorarea poveștilor fiecăruia. Cu mențiunea că în dragoste totul este deopotrivă adevărat și fals. Iar Singura poveste este și una despre renunțare, despre răsturnarea valorilor clasice, despre prețul dragostei, despre maturizare și, poate cel mai important, despre pierdere și regăsire. Odată ce părăsește cuibul părintesc, Paul este la mâna sorții, iar aceasta lovește nemilos și neașteptat. Una dintre marile probleme este însă aceea că Paul nu reușește să înțeleagă prăbușirea și nicidecum să o oprească. De fapt, când el a observat degradarea, aceasta luase deja amploare și nu mai putea fi stopată. Rămâne alături, făcând eforturi disperate, însă colapsul cuprinde întreaga ființă a lui Susan și nu mai vrea să îi dea drumul. Rămâne golul, care îl va însoți pe Paul toată viața.
”Începi să înțelegi – pentru prima oară, de fapt – că (n.r. Susan) are mai mult de pierdut decât tine. Mult mai mult. Tu lași în urmă un trecut la care, în cea mai mare parte, renunți cu dragă inimă. Credeai, și crezi în continuare la fel de profund că iubirea e singurul lucru care contează; că răscumpără absolut tot […]” (pg. 148)
“Apoi, aproape fără să observi, începe ceva învecinat cu ultima fază. S-ar putea să fii în continuare disperat s-o salvezi, dar la un anumit nivel de instinct, de mândrie sau autoapărare, devotamentul ei pentru băutură te frapează mai mult și mai personal: ca o respingere a ta, a ajutorului tău, a iubirii tale. Și, fiindcă puțini suportă să li se respingă iubirea, își face apariția resentimentul, care se încheagă apoi în agresiune, și te trezești spunând – nu cu voce tare, bineînțeles, că îți vine greu să fii crud pe fașă, mai ales cu ea – ”Bine, n-ai decât, atunci distruge-te, dacă asta vrei.” Și te șochează că te pomenești gândind una ca asta.” (pg. 193)
În final, Paul se detașează, fuge mai exact, lăsându-și iubita bătrână și alcoolică în grija altora. Este o detașare neliniștită și înfiorătoare; poate acesta este și motivul pentru care rememorează totul peste ani, în încercarea de a se disculpa. Se va refugia în iubiri mai proaste, unde va simți mai puțin, unde nu va mai fi nevoit să salveze și să sufere de pe urma realității. Dacă va fi reușit sau nu, asta urmează să descoperiți citind romanul lui Julian Barnes. Greu, deși nu atât ca limbaj sau scriitură, ci ca încărcătură și tăiș emoțional, acesta sigur vă va duce la întrebări incomode, dar în asta constă o poveste bună.
”Iubirea proastă încă păstra resturile și memoria iubirii bune -undeva în străfunduri, unde niciunul dintre ei nu mai voia să sape.” (pg. 242)
