”Durere”, de Zeruya Shalev
Editura Polirom, Colectia Biblioteca Polirom. Actual, Iasi, 2016
Traducere din limba ebraica si note de Gheorghe Miletineanu
Am mai scris de două ori despre cărţile scriitoarei israeliene Zeruya Shalev care au fost traduse în limba română (“Sot si sotie”, Editura Polirom, Iasi, 2012 si “Farame de viata”, Editura Polirom, Iasi, 2012[1]), de aceea, ultima apariţie editorială[2], cea de-a cincea, în spaţiul cultural românesc, nu avea cum să mă lase indiferent. Când adopt un autor, în principiu, o fac pentru mult timp şi sunt constant interesat de evoluţia sa. Poate de aceea paleta scriitorilor care îmi plac nu este foarte vastă: trebuie să-i urmăresc pe cei puţini aleşi.
Volumul Durere este o sondare a sentimentului de nostalgie, dar şi a extrem de complexei condiţii parentale, mai ales când aceasta depăşeşte perioada copilăriei, aparent foarte grea, dar depăşită în dificultate de perioada adolescenţei copiilor, când parintele este pus în faţa unor situaţii pe care de multe ori habar nu are cum să le adminsitreze. De aceea, Shalev oferă multe reflecţii pe marginea acestui subiect: „Uneori copiii primesc tocmai rămăşiţele din dragostea neîmpărtăşită a părinţilor, dacă din asta ies în câştig sau în pierdere e greu de stabilit”[3] sau „Copiii au crescut doar, şi odată cu ei şi frustrările, supărările, ranchiunele, conturile nelichidate, decepţiile. Numai dragostea n-a crescut şi, de aceea, chiar dacă nu s-a chiricit de tot, locul ei în sistemul de relaţii reciproce s-a redus. Dacă cel puţin am şti să iubim în măsură în care ştim să fim supăraţi, să facem bine în măsură în care ştim să ne certăm, să mângâiem şi să ne mângâiem în măsură în care ştim să chinuim şi să ne chinuim. S-ar zice că pe măsură ce trec anii capacitatea de a răni se perfecţionează, pe când capacitatea de a da plăcere degenerează. Oare asta depinde de vârsta noastră sau de vechimea relaţiei?”[4]
Vocea naratoarei se confundă cu personajul principal, Iris, o femeie pe la 45 de ani, căsătorită, cu doi copii, directoarea unei şcoli din Ierusalim, care suferă mai multe şocuri. Cel mai dureros, cel puţin din punct de vedere fizic, a avut loc cu zece ani înainte de prezentul naraţiunii, când Iris, la fel ca şi autoarea, a suferit multiple traume severe în urma unui atentat terorist: un poliţist palestinian s-a aruncat în aer într-un autobuz, în imediata apropiere a maşinii sale. Din acest punct, Iris se îndepărtează de familie, caută refugiu în serviciul solicitant de administrare a şcolii şi de ordonare a microcosmosului care-l populează (elevi, profesori, secretare, părinţi etc). Însă toţi ceilalţi trei membri ai familiei, soţul care se grăbea exact în acea dimineaţă către o întâlnire misterioasă (el ar fi trebuit să-i ducă pe copii la şcoală) şi cei doi copii care se aflau într-un continuu conflict trăiesc sub spectrul vinei şi al întrebării- ce ar fi fost dacă nu ar fi întârzâiat câteva minute (atunci ar fi ratat întâlnirea cu acel autobuz blestemat)?
Fragilul echilibru recompus după trecerea unui deceniu, este spulberat de întâlnirea primei iubiri, din adolescenţă. Iris nu-i poate rezista şi, din acest punct, viaţa ei se balansează între datoria de părinte şi de a face totul pentru fata sa căzută sub vraja unui pseudo-guru din Tel-Aviv care o exploatează (inclusiv sexual) şi tentaţia inimii de a-şi oferi deplin plăcerea dragostei pure şi unice. Dragoste care aduce şi iluzia întoarcerii tinereţii. De fapt, doar o capcană. Din acest punct, Shalev sondează cu mare fineţe psihologică limitele umane pe care le impune o societate mereu asediată, chiar dacă relativ prosperă şi democratică, precum este cea israeliană. „Se pare că există vieţi care înaintează, pas după pas, cărămidă după cărămidă, ajung la o culme şi se opresc acolo, şi atunci când vine coborâşul, el e previzibil şi firesc, dar există şi o viaţă care coboară aproape din capul locului, fiindcă punctul ei cel mai înalt a fost timpuriu, ca viaţă ei”[5]
Shalev, o cunoscătoare atentă a Vechiului Testament, reproduce în mare măsură exemplu biblic: cu cât încercările sunt mai grele, cu atât sufletul omului este forţat să se arcuiască, să lupte, să nu se dea bătut pentru că, în final, există întotdeauna speranţă şi o rezolvare fericită. „La începutul iertării se află modestia care îţi da posibilitatea să-l vezi pe celălalt că pe o entitate independentă şi deosebită, şi nu ca rezultatul voinţei şi acţiunilor noastre. Este obligaţia de a ne ajută unul pe celălalt să evităm noi lovituri, conştienţi de faptul că o schimbare adevărată se poate realiza numai prin cooperare.”[6]
În acelaşi timp, Shalev se apleacă şi asupra condiţiei umane în actuala societate şi, în subsidiar, viaţa sub continua ameninţare a morţii şi terorii aleatorii, pe care israelienii o încearcă de zeci de ani, nu de ieri. Într-un fel dur, au învăţat să supravieţuiască eludând-o, nebăgând-o în seamă, cam cum s-a întâmplat şi în Irlanda de Nord, unde războiul civil mocnit a durat aproape trei decenii: „Nu ţi se pare deznădăjduitor că orice lucru bun ne trezeşte imediat suspiciuni? Nu e ca şi cum am fi pierdut cu totul speranţa că viaţa poate să fie fericită?”[7] Iar motorul care ne propulsează zilnic, oferind mii de turaţii pe minut este dragostea care „are foare multe înfăţişări.”[8]
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
[1] În afară de acestea două, au mai apărut Viaţa amoroasă, Humanitas şi Thera, Polirom, 2010, drept urmare, putem spune că întreaga operă a scriitoarei israeliene este disponibilă şi în limba română.
[2] “Durere”, Editura Polirom, Colectia Biblioteca Polirom. Actual, Iasi, 2016, traducere din limba ebraica si note de Gheorghe Miletineanu.
[3] Op. cit., pag. 171.
[4] Op. cit., pag. 166.
[5] Op. cit., pag. 88.
[6] Ibidem, pag. 55.
[7] Ibidem, pag. 153.
[8] Ibidem, pag. 164.
