”Soţ şi soţie”, de Zeruya Shalev
Editura Polirom, Colecția ”Top 10+”, Iasi, 2012
Traducere din limba ebraica si note de Ioana Petridean
Zeruya Shalev este o scriitoare deosebit de talentată şi promiţătoare. După ce am citit şi recenzat romanul “Fărâme de viaţă” [1]am fost cuceriţi de stilul şi profunzimea scriitoarei israelience, care, începând cu primul său roman, Soţ şi soţie, Fărâme de viaţă fiind al doilea, s-a axat asupra unui subiect de o mare actualitate, se pare, nu numai în Europa sau America ci şi în Israel: presiunea la care este supusă familia în actuala societate, cu toate transformările şi mutaţiile sale, care au îndepărtat-o de la tiparul ei originar şi de la aparenta ei soliditate din alte timpuri. În acest punct, trebuie subliniată şi presiunea bisericilor creştine în a menţine sacralitatea căsătoriei (Biserica Romano-Catolică nici acum nu recunoaşte divorţul) în acest sens, iar de-creştinarea actualei societăţi americane şi europene nu avea cum să nu afecteze şi domeniul familial bine reglementat de regulile creştine.
Protagoniştii cărţii “Soţ şi soţie” sunt Udi şi Naama, care au o fiică de zece ani, Noga, prinsă în mrejele conflictului dintre cei doi. Care soţi se cunoşteau şi iubeau de la frageda vârstă de doisprezece ani. Poate şi aceasta este una din explicaţiile pentru care vraja iubirii lor se destramă în preajma vârstei de 40 de ani. Discursul şi naraţiunea cărţii sunt dezvoltate din perspectiva lui Naama, angajata unui centru de asistenţă socială pentru tinerele rămase însărcinate şi care nu vor sau nu pot să nască în condiţii normale, fiind respinse fie de părinţi, fie de taţii unor copii nedoriţi, din legături pasagere. Udi este ghid turistic prin deşerturile Iudeei, expert în istoria veche a Palestinei (în această privinţa, studiile biblice ale autoarei au ajutat-o, suntem siguri).
“Cum este posibil ca toată viaţa doi oameni să fie legaţi între ei doar de o continuă luptă, iar în clipa în care unul dintre ei se retrage, totul să se termine, cu un sunet slab, ca şi când niciodată nu ar fi avut vreun rost sau vreo importanţă, în vreme ce eu fusesem tot timpul convinsă că lupta aceasta este mult mai puternică decât noi, că va avea o viaţă foarte lungă, pentru că în lume există destui mercenari doritori să se implice în bătălia aceasta fără de sfârşit.”[2]
După o călătorie în deşert, una normală având în vedere meseria sa de ghid, Udi, soţul, începe să sufere aparent de tot felul de afecţiuni (paralizia picioarelor, a mâinilor, orbire etc.). Internarea lui în spital şi supunerea sa la amănunţite analize medicale relevă faptul că era perfect sănătos. Aceste afectiuni inventate (urme grave de ipohondrie), care au fost cât pe ce să-l ducă la internarea în secţia de boli psihiatrice a spitalului, reprezintă doar noi arme de pedepsire a unui partener sufocant şi sufocat. “Bolii îi place să dezbine cuplurile.”
“Privirea lui ostilă şi dură, protestând în clipa în care intru în cameră, pretenţiile lui sunt neclare şi de nesatisfăcut, orice aş încerca să fac îi trezeşte repulsia. Când îi sugerez să vină să mănânce cu noi la bucătărie, refuză, când mergem să ne aşezăm lângă el, se plânge că-l deranjăm, când plec la serviciu, se plânge că îl neglijez, iar dacă îmi iau o zi liberă şi rămân acasă cu el, se ascunde de mine plin de resentimente. De multe ori în drum spre casă mă rog pentru o minune “[3]
Această stare tensionată nu poate produce altceva decât multă durere care şi ea este resimţită diferit de cei doi membri ai cuplului/familiei în funcţie de multe coordonate interioare. “Am înţeles totul în noaptea aceasta, cât este de bine să te descotoroseşti de obositoarea luptă cu sine, am înţeles că el este pentru mine asemenea unui copil sau asemenea părinţilor, pe care nu îi poţi alege, de care nu poţi scăpa, asta este ceea ce ne leagă, asta ne face pe noi soţ şi soţie.” O legătura foarte firavă.
Shalev zugrăveşte foarte fidel fabuloasa putere destructivă a reproşului, o armă de distrugere în masă a cuplului, în general, tocmai pentru că aruncarea reproşului nu se opreşte cu uşurinţă, el cunoscând mai degrabă dinamica bulgărelui de zăpadă rostogolit, fiind în aceeaşi măsură o minge de tenis, aruncată de la un partener la altul, însa mingea este acel bulgăre de zăpadă mărit la infinit. Şi chiar dacă la un moment dat meciul reproşurilor se termină, un partener învinge dar victorie a la Pyrrus, şi altul este învins, până la urmă, au bout du compte, cea care pierde este însăşi ideea de cuplu/familie funcţională. Căci ace(a)sta este pus în mişcare de combustibilul numit dragoste, cu un întreg corolar: toleranţă, încredere, întrajutorare etc. Inevitabil, copilul este prins în acest complicat joc tensionat, fiindu-i logic afectată percepţia asupra întregii umanităţi care, pentru început, are doi stâlpi: soţul şi soţia, tatăl şi mama.
“Sunt mulţumită de faptul că nimic nu ne mai leagă, cu excepţia câte unei nenorociri, parcă am fi toţi trei aruncaţi într-un adăpost în timpul unui război, iar după terminarea războiului, fiecare îşi va vedea de drum, şi dacă am da unul peste altul din întâmplare pe stradă, nici măcar nu ne-am recunoaşte, nimeni nu va dori să îşi amintească zilele umilitoare petrecute în ascunziş. Pare că şi legăturile de sânge se evaporă pe o asemenea căldură”[4]
Shalev expune pregnant diferenţa dintre pasiunea care a fost şi indiferenţa dusă chiar către ură din prezent: “Deja îmi clănţăne dinţii de frig, dar el nu observă, trecutul îi înfierbântă sângele, nu sânii mei, plutind dinaintea lui, asemenea unor peşti graşi care expiră gata să îşi dea sufletul, un singur ochi îi este deschis, întotdeauna îmi urmărise nuditatea prin toată casa, trimiţând pe urmele mele zeci de degete, de fiecare dată când mă spălam, intra după mine şi îşi încerca norocul, iar eu mă enervam, nu te poţi dezbrăca în casa asta, fără ca lucrul acesta să nu pară o invitaţie. Bucură-te că e aşa, spunea el rănit, ai prefera să fiu indiferent la vederea ta?”[5] sau “Eu încerc să-mi dau seama ce anume a mai rămas din dragostea mea pentru el, care avea aproape aceeaşi vârstă cu a mea, ce rămâne din tot ce am făcut împreună, din ce am învăţat, din ce am acumulat, din zecile acelea de ani, şi din nou acelaşi cuvânt, nimic, nu rămâne nimic.”[6]
Chemarea în ajutorul cuplului disfuncţional a unei “terapeute”, adepta metodelor tibetane are un cu totul alt efect decât cel scontat, astfel încât, în locul unei împăcări normale, soţul îşi ia tălpăşiţa de acasă, dându-şi seama brusc cât de nefericit şi neîmplinit este, încurcându-se tocmai cu curatoarea tibetană care îndrugă tot felul de poncife psihiterapeutice pesuite de prin cărţi de popularizare. Însă Shalev oferă încă (poate ultima) o şansă familiei, romanul său terminându-se cu revenirea berbecului ispăşitor şi rătăcitor chiar în ziua în care fiica lor îşi aniversa un deceniu de viata. Nu înainte ca şi soţia să-şi fi diversificat-variat puţin viaţa sexuală cu o aventură picantă.
