“Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu.” (10 abordări critice)
Volum coordonat de Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu
Editura Polirom, Colecţia Cinema, Iaşi, 2011
Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.
Nu sunt printre aceia care cred că orice este românesc este în acelaşi timp şi prost şi lipsit de talent. Dimpotrivă. Cu privire la cinematografia românească a ultimilor ani, am şi preţuire, şi interesul de a o urmări cu atenţie, considerând că există o schimbare binevenită şi că momentul ei nu a trecut şi poate exista oricând o creştere a calităţii. „Noul val românesc” sau „Noul cinema românesc” există, nu poate fi negat şi este construit în jurul principalelor trăsături distinctive, care ne determină şi trăirea zilnică: amintirea (despre comunism) sau refugierea (într-un trecut poate mai lipsit de griji), dar şi minimalismul în forţe şi mijloace.
În acest sens, este binevenită cartea coodonată de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, publicată la Editura Polirom în Colecţia „Cinema”, „Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu”. Subintitulată „10 abordări critice”, cartea chiar îşi reprezintă această sintagmă: zece personalităţi ale criticii de film de la noi reuşesc să analizeze pe toate părţile noile filme româneşti, regizorii lor, temele predilecte abordate, iar mulţi dintre ei fac şi paralele interesante cu mişcarea cinematografică mondială şi cu filmele comparabile de la marile festivaluri internaţionale.
Cele zece eseuri abordează teme diferite, aflate însă în strânsă legătură cu noul film românesc şi prezentând pe larg fiecare caracteristică a acestora. Titlurile lor sunt semnificative în acest sens şi fiecare dintre abordări analizează cu atenţie filmele care au legătură cu acestea, nerămânând pe dinafară niciun film românesc semnificativ de după anul 2000: Stop-cadre la masă (autor: Mihai Chirilov), Chemarea Occidentului (Cristinca Corciovescu), Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen (Andrei Creţulescu), Râdem sau nu mai plângem? (Codruţa Creţulescu), Despre moarte, numai de bine (Mihai Fulger), Portretul unui popor vegetal. Despre tema drumului (Lucian Georgescu), România 2000: o poveste în spaţiu şi timp (Marilena Ilieşiu), Nostalgia, marile speranţe şi spectrul eşecului (Angelo Mitchievici), Părinţi şi copii (Magda Mihăilescu), Imaginea trecutului prin ochii prezentului (Marian Ţuţui).
Nu este lăsat la o parte niciun amănunt, fiecare temă abordată de cei zece autori invitaţi pentru conceperea acestui volum de analiză a „Noului val românesc” este exhaustivă şi plină de trimiteri paralele la filmele româneşti studiate sau la filmografia europeană (cu precădere) sau chiar mondială. Spre exemplu, Mihai Chirilov tratează în eseul său tema „mesei” în filmul românesc al noului val (un eseu care conţine subtitluri sugestive, precum „Specialitatea casei”, „Aperitiv”, „Felul întâi”, „Felul doi” sau „Post negru”). De la început ni se aduce aminte de „scena viscerală” a cinei în familie din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în care Otilia (Anamaria Marinca) se află la o cină aniversară în timp ce prietena ei cea mai bună se află în primejdie de moarte, undeva într-un hotel.
Este doar preambulul unui articol (sau „specialitatea casei”), care ne relevă faptul că în filmele româneşti ale ultimului deceniu, există mereu o scenă importantă (sau chiar un întreg film) care se petrece în jurul unei mese, o caracteristică distinctivă a prezentului (şi trecutului) românesc: „Cu două excepţii notabile (pe care le voi lăsa la urmă), nu există film românesc recent care să nu beneficieze de serviciile unei scene la masă, în două sau mai multe persoane, acasă sau la restaurant, în familie sau cu prietenii, mai mult sau mai puţin importantă în economia poveştii. Desigur, nu este o caracteristică a Noului cinema românesc, chit că Mungiu s-a referit la ea într-un interviu numind-o, în glumă, „obligatoria scenă de masă din filmul autohton”. Din punct de vedere narativ, scena mesei este, poate, cel mai apetisant şi mai tensionant dispozitiv cinematic, cu accentul căzând pe dineul formal – cele mai reuşite exemple din filmografia mondială presupun două sau mai multe personaje contradictorii constrânse să coexiste, preţ de câteva minute, în aceeaşi cameră sau în acelaşi decor, molfăind fără chef o convenţie sau o obligaţie socială şi confruntându-se, uneori violent, exact cu ceea ce vor să evite.”
O altă temă interesantă, abordată de mai mulţi autori, dar cu precădere de Andrei Creţulescu, este modalitatea în care regizorii români au reuşit să împace cinematograful de artă cu cel comercial, cum au reuşit „să împace capra auctorială şi varza comercială”. Luând ca exemplu nume importante ale cinematografului de la Hollywood (Roman Polanski, Martin Scorsese, Peter Bogdanovich, Quentin Tarantino, fraţii Coen, David Fincher, Gus Van Sant, etc.), care au reuşit să îşi permită în timp să facă numai ceea ce îşi doresc, deşi poate toţi au trecut şi prin momente în care au acceptat filme comerciale. Andrei Creţulescu ne propune şi un nume românesc care urmează, pentru moment, aceeaşi politică: „Nae Caranfil. Care reuşeşte, de aproape 20 de ani, să împace capra auctorială şi varza comercială. Nu-i iese întotdeauna, dar asta nu înseamnă că va abandona lupta. Sper. La ora la care închei, regizorul se pregăteşte pentru primul său film în limba engleză. Cum i se va schimba cariera, cum va schimba acest proiect cinemaul neaoş, nu ştim încă. Dar, dacă nu mă înşel, visul său era ca într-o zi să regizeze un musical ca la carte. Sper din suflet ca, atunci când îl va fi făcut, să continuăm să existăm într-o epocă în care filmele sunt proiectate în continuare pe un ecran alb, în săli pline de oameni.”
După lecturarea celor zece abordări critice din această carte, excelente analize ale unei etape importante a cinematografiei româneşti, rămânem cu impresia că filmele noastre sunt mai degrabă triste (comediile sunt numărate pe degetele unei singure mâine, vorbind de comediile cu haz şi „cu sare şi piper”), rezultatul încrâncenărilor pe care le-am trăit şi pe care le trăim în continuare. O cinematografie fără îndoială de calitate, dar care poate fi asemănată cu domnul Lăzărescu, subiectul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu: „Acesta nu are nici speranţă, dar nici tragism, pentru că nu este conştient şi devine, fără voia lui, figură emblematică pentru un popor de non-eroi, căreia i se refuză atât speranţa, cât şi eroismul, fie el şi absurd”. (Lucian Georgescu)
Să nu uităm, de asemenea, că în finalul cărţii avem o interesantă cronologie a filmului românesc, intitulată „Un deceniu de cinema românesc: 2001-2010”, precum şi un index de filme româneşti, doar două dintre motivele pentru care această carte este una de referinţa pentru cinematografia de la noi.
