”Noii împărați. Putere şi dinastii comuniste în China”, de Kerry Brown
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2017, 330 pagini
Traducerea de Cristina Ispas
Prefața de Dan Tomozei
Postfața de Cristian Pârvulescu
Kerry Brown, diplomat britanic, e îndrăgostit de China: a învățat limba și s-a specializat în studii chineze. A scris despre China mai multe cărți, documentate la fața locului. Printre ele „Noii Împărați”, unde expune detaliat maniera originală în care este condusă. Și care, cred eu, ne ajută să înțelegem puțin mai bine succesul acestei mari puteri în devenire.
Prefața e a lui lui Dan Tomozei, un alt îndrăgostit de China (locuiește de șase ani acolo și are și el o carte: „Modelul chinez: statul în secolul XXI”, publicată recent tot la Editura Corint). Din prefață aflăm că Kerry Brown nu-i înțelege pe chinezi, că îi privește cu ochiul occidentalului care consideră că nimic nu este mai bun pe lumea asta decât paradigma socială pe care o știe de-acasă (democrația, adică). Și explică: „Nu-ți ajunge o viață de om, dacă nu ești chinez, ca să ajungi să simți și să înțelegi cum gândesc chinezii!” Ar însemna așadar că nici el nu-i înțelege, ceea ce mă liniștește puțin. De fapt, să scrii despre China pentru occidentali din perspectiva occidentalului și fără să inventezi nu-i neapărat un defect, ba aș zice că e singurul mod de a ne face accesibile ideile. Mai ales că nu rezultă cum ar scrie cineva care chiar îi înțelege.
O dată lămurită această chestiune, să trecem la cartea propriu-zisă. Evenimentele analizate au un punct nodal: ora 11,30 a zilei de 15 noiembrie 2012, momentul în care au fost prezentați lumii cei șapte noi membri ai Comisiei Permanente a Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez. Noii Împărați adică, cei care conduc China și în ziua de azi. Deși asemenea denumiri ale unor foruri diriguitoare sunt de natură să ne producă fiori, am stabilit totuși că în China e altfel. Cum anume? Foarte simplu și totuși extrem de complicat: sistemul politic din China e bazat pe ideea partidului unic: PCC avea cam 80 de milioane de membri. Mulți, nu-i așa? De unde, chiar foarte puțini: nici 7% din totalul populației! Acești 7% își trimit reprezentanți în Adunările Provinciale, care la rândul lor îi desemnează pe cei 3000 de delegați care vor merge la Beijing (numai buni să încapă într-o sală de dimensiuni rezonabile; iată un criteriu pe care nu-l întâlnim doar în China). După discursurile de rigoare, membrii Comitetului Central se retrag să dezbată și se întorc cu cei șapte aleși (nu totdeauna sunt 7; uneori sunt 9, alteori 11, în funcție de câți candidați capabili se prezintă). La Congresul al XVIII-lea, cel cu pricina, au fost 7, dintre care unul urma să conducă partidul (Xi Jinping) și un altul guvernul (Li Keqiang). De ce sunt mai mulți e clar: ca să nu acapareze doar unul prea multă putere. De ce sunt fără soț, iarăși e clar: ca să nu se blocheze la vot. De ce nu sunt realeși tot cei dinainte? Pentru că s-a stabilit încă din `76, după moartea lui Mao, că Secretarul General nu poate rămâne în funcție peste vârsta de 70 de ani. Așa încât congresele nu se organizează la intervale fixe, ci atunci când șeful cel mare ajunge la soroc. Și nu se schimbă doar el, ci întreaga echipă, fiind înlocuiți de o nouă generație. Cea actuală este a cincea. Înțelepte reguli!
Asta a fost partea simplă. Urmează cea complicată: cum ajungi să te numeri printre cei 3000, apoi printre cei 300 ai CC-ului, apoi printre cei 7? Și, în sfârșit, cum faci să fii primul (sau măcar al doilea)? Metoda de promovare este deosebit de interesantă și eficace. Unii comentatori au asemuit-o cu cea al unei multinaționale de succes, iar Kerry Brown îi găsește similitudini cu felul în care se stabilesc ierarhiile în sânul Bisericii Catolice. Cristian Pârvulescu îi compară pe cei șapte aleși cu mandarinii care au condus odinioară China. Fiecare dintre aceste paralele își are o îndreptățire și sunt dovada că treaba este serioasă. Eu aș merge însă mai departe, spunând că îmi sugerează Atena lui Pericle. Căci apropierea dintre mama democrației și sistemul partidului unic nu-mi pare deloc deplasată: tot o mică parte din totalul populației (circa 12%) avea drept de vot, iar una și mai mică pe acela de a se implica direct în treburile cetății. În Atena democrația era una de castă, în China este una de partid, adică tot de castă. Ambele sisteme au fost instalate ca să prevină populismul către care conduce fără greș practica votului universal, cea mai severă vulnerabilitate a democrației. Dar dacă atenienii obțineau acest drept doar prin naștere, în China aproape oricine are voie să intre în partid. Avantaj China!
Ce trebuie să faci, chinez fiind, dacă vrei să te afirmi în politică? Mai întâi te înscrii în partid și urmezi niște studii. Apoi, prin forțe proprii sau ajutat (cel mai adesea ajutat), te arunci în apele unui fluviu de relații și influențe care te propulsează din etapă în etapă. Prin forțe proprii, adică să te străduiești să ajungi în umbra unui șef important care să te remarce și să te sprijine. Ajutat înseamnă și varianta de mai sus, dar mai ales o alta: dacă faci parte dintr-o familie influentă, în descendență directă sau prin căsătorie cu fiica șefului. Astfel poți prelua portofoliul de relații al tatălui ori al socrului, ca și sprijinul său (de aici și subtitlul cărții, care vorbește despre dinastii). Acești tineri ambițioși sunt „prințișorii” (Xi a fost unul dintre ei, tatăl său fiind la vremea lui mare ștab în armată; nu însă și Li). Modelul e bine croit pentru că nu încurajează contraselecția: dacă cineva important promovează o hahaleră sau un brigand, chiar dacă e sânge din sângele lui, gestul i se întoarce până la urmă împotrivă: își pierde autoritatea și creditul în sistem. Așa că n-o face. Plus că pedepsele pentru înalta corupție sunt adesea mortale.
De-acum înainte trebuie să arăți că ai stofă de lider și meriți investiția de încredere făcută în tine. Ești propus în funcții de decizie fie la o mare întreprindere de stat, fie într-un organism politic. Dar cea mai ofertantă funcție este aceea din aparatul de conducere al unei provincii unde, dacă dovedești calități, poți ajunge repede în frunte. Provinciile, unele cât niște țări mai mărișoare, au în China o destul de mare autonomie administrativă. Ai ocazia așadar să-ți etalezi calitățile: cum crești productivitatea, cum gestionezi crize precum catastrofele naturale, mișcările de protest (da, există așa ceva în China!). Cum te organizezi, cum știi să-ți apropii oamenii. Dacă faci față cu succes la toate astea, te-ai scos: numele tău apare pe listele din ce în ce mai scurte care pregătesc următoarea generație de conducători. Pătrunzi în atmosfera rarefiată a înălțimilor. Dacă nici asta nu e meritocrație, atunci nu știu care ar putea fi!
Bine, se va spune, sistemul de promovare o fi el ok, dar până la urmă e doar lupta pentru putere din interiorul grupului închis care este orice partid. Cu ce-i încălzește asta pe ceilalți 93% dintre chinezi? Îi încălzește prin aceea că le oferă șansa să fie bine conduși. Căci de când s-a dat liber la inițiativa privată, China lăsată de Mao și de Revoluția lui Culturală într-o mizerie de nedescris a început să înflorească. Asta se pare că este marea izbândă a modelului chinez: inițiativă privată liberă, supravegheată de partidul unic. Deși e greu de crezut că e posibil așa ceva, în China iată că este! Statul și-a păstrat controlul în ramurile economice strategice, dovedind o bună înțelegere a pericolelor pe care le poate genera liberalismul extrem. Pe de altă parte, condițiile precare de la care s-a pornit și care le-a pus la dispoziție o mână de lucru incredibil de ieftină au fost o mină de aur pentru întreprinzători, care s-au apucat să cucerească lumea cu produsele lor. Ceea ce în bună măsură este deja fapt împlinit. Unii dintre ei au devenit excesiv de bogați, ajungând să controleze piețele internaționale și investind peste tot în lume. China are neverosimile excedente comerciale din care își alimentează creșterea, transformându-le în tehnologie de vârf civilă și militară. Însă dacă o astfel de conjunctură favorabilă nu poate dura la nesfârșit, este de presupus că știu și ei asta. Pasul următor ar fi crearea unei piețe interne competitive, pentru care au destul loc și care înseamnă creșterea generală a nivelului de trai. Numai așa aspirația nedisimulată a Chinei de a deveni mare putere ar avea o bază solidă și ar preveni distorsiunile la nivel global pe care alte mari puteri, mai puțin echilibrate, le produc.
Asta fiind situația, Kerry Brown își pune o întrebare firească: cum de rămâne unic Partidul Unic? De ce nu se extinde democrația și la restul populației? Cumva nu e voie? Nu aflăm destul de clar din carte, dar știm că există un amplu aparat de securitate (ceea ce nu e de mirare) al cărui impuls spre violență se manifestă sau nu în funcție de ordinele pe care le primește de la Partid (vezi reprimarea manifestației din Piața Tien An Men). O parte a răspunsului ar fi acesta, însă e clar că majoritatea populației nu are nici cea mai vagă idee despre democrație și despre drepturile pe care le-ar putea obține și cu care nu are ce face. O altă parte, tot mai numeroasă, nu are interesul să șubrezească un sistem care le aduce atâtea foloase. Și în sfârșit, Partidul însuși, ajuns între timp la 90 de milioane de membri prin cooptarea întreprinzătorilor și care desigur că nu dorește să împartă puterea. Iar cei care i se opun, de regulă intelectuali neafiliați, ori sunt convinși, ori ajung prin închisori, ori sunt expulzați în America!
Iar cititorul care, cu cartea în mână, ajunge la concluzia că în sfâșit a fost găsită o alternativă viabilă la democrația liberală de tip occidental, alternativă care îi păstrează calitățile și îi elimină defectele, merită să i se reamintească faptul că este totuși vorba despre China, o țară imensă unde lucrurile nu sunt totdeauna ceea ce par. De aceea trebuie privită cu multă prudență.
