„Rășină”, de Anne Riel
Editura Crime Scene Press, București, 2021
Traducere din limba daneză de Diana Polgar
O mărturie că oamenii au nevoie de dragoste și ocrotire, dar și că orice formă alterată a acestora este la fel de dăunătoare ca lipsa lor. Certitudinea că oamenii au nevoie unii de alții, că sunt ființe sociale ce își ating desăvârșirea, sau măcar normalitatea, nu în izolare și înstrăinare, ci în prezența semenilor lor. Și dovada că toate dependențele scăpate de sub control ascund germenul unei altfel de suferințe, o suferință a minții și a sufletului. Toate acestea sunt surprinse în acest roman, trei secvențe ale unei mari tragedii încremenite într-un strop de rășină, tabloul terifiant al unei lumi izolate, deopotrivă impresionant, emoționant și sinistru.
“De la un timp, mă simțeam mai ușurată atunci când puteam sta liniștită în container lângă Carl, privind cărarea cu pietriș prin cele trei orificii. Lui Carl puteam să-i povestesc totul, dar el nu putea să mă mângâie așa cu o făcea mama și nici nu-l puteam strânge în brațe. Din fericire, găsisem un urs mare de pluș într-o cutie de carton. Era puțin vechi, dar îmi plăcea că era moale și că puteam să-l strâng în brațe oricât voiam. Alteori, daca simțeam nevoia să am în preajmă o ființă vie, luam unul dintre iepurașii din casă și îl duceam cu mine în container. Când îl mângâiam îi simțeam corpul moale și cald și aveam sentimentul că pot cuprinde toată lumina soarelui în stomac.”
Rășină nu e deloc una dintre lecturile mele familiare, obișnuite, dar am avut dreptate când am intuit că nu e doar un simplu thriller. Nu este totuși nici mult mai mult. Este cu siguranță o combinație foarte reușită, o lectură care te îngrozește și te face să tremuri de emoție, un fel de rețetă a succesului obținut prin simțuri și nu atât prin cugetări ori căutări ale unor sensuri alambicate. Rășină nu depășește prin nimic zona literaturii comerciale, dar rămâne în aria ei o carte reușită care se parcurge cu nesaț.
Prima pagină este o capcană, dacă o citești, ești prins!
Există un plan psihologic ofertant, există în carte un teritoriu al deviației, al patologicului, zugrăvit cu mare sensibilitate. Asta conferă cărții un fel de atmosferă poetică, dureroasă, palpabilă în toată diformitatea ei, unde dramaticul are un trup veșnic lipit de cititor, ca un frate siamez pe care nu-l poți îndepărta, dar nici trăi cu el în bună pace. Există, desigur, și oroare. Are toate calitățile unei cărți de suspans. Primele ei pagini sunt un fel de culme și mă întreb dacă mai atinge undeva pe parcurs o asemenea intensitate, cred că în puține alte locuri. Hipnoza începe imediat, nu poți scăpa dacă parcurgi începutul. Este capcana de la primul pas, ai pășit, salutare, ești prins.
„LIV
Era întuneric beznă în camera cu pereți albi în care tata a ucis-o pe bunica. Eram acolo. Și Carl era tot acolo, dar nici măcar nu și-a dat seama. Era dimineața de Ajun și cu toate că ninsese puțin, nu urma să avem parte de un Crăciun cu adevărat alb.
Totul era diferit pe atunci. Era înainte ca lucrurile tatei să sufoce într-atât de mult sufrageria încât abia să ne mai putem strecura înăuntru și înainte ca mama să devină atât de imensă încât să nu mai poată ieși din dormitor. Dar asta era după ce m-au declarat moartă, ca să nu fie obligați să mă înscrie la școală.”
Aceste prime rânduri meșteșugite în care se dezvăluie ceea ce n-ai putea știi în viață niciodată de la început sunt lipicioase ca pânza păianjenului. Ele îți permit din primul paragraf să tragi cu ochiul înspre un viitor terifiant. Sunt gaura din cortina ruptă prin care vezi o frântură din ce urmează, din ceea ce deja s-a făptuit, după care nu vei dori decât să înțelegi cum s-a ajuns acolo. Însă după debutul în forță, cartea se liniștește, tonul ei coboară, scrierea devine poate nu mediocră, dar ia un aer comun, țesând molcom povestea unei familii. Se deșiră din ghem partea luminoasă: un cuplu, Elsa și Silas Horder, cu cei doi băieți, Mogens și Jens, înzestrați diferit, dar iubiți de toată lumea. Iubiți aproape la fel, cu o mică nuanță, „…e posibil să-l fi iubit pe Jens puțin mai mult.” Povestea rămâne simplă, cu personaje puține, complexe dar, cred eu, nu suficient dezvoltate, dezvăluite. Creșterea tensiunii se acumulează progresiv, toate zonele fragile în care germenii alienării prind să încolțească sunt vizibile. Finalul este aproape clasic, este metoda comună în care ceea ce este ireparabil se înlătură irevocabil, lăsând un ultim membru printre cei vii, pentru mărturie și pentru o continuare, de ce nu?
Insula, dragostea și casa, personajele sinistre ale romanului
Aparte este mediul, locul izolat al familiei în care băieții cresc, insula mică numită Capul, legată printr-o fâșie de pământ de insula mai mare. Un loc doar al lor, puțin frecventat de străini, legat de civilizație și de contactul cu semenii prin natura meseriei lui Silas, tâmplar priceput, care făcea sicrie, meșterea orice și creștea brazi de Crăciun aflați la mare căutare. Insula devine un personaj, e sălbatică și pustie, paradisiacă și claustrofobă. Ea predă lecțiile despre supraviețuire, rulează ciclurile vieții, dezvelește cruzimea din om precum și forța sau slăbiciunea lui, viața și moartea fac parte din învățătura cotidiană. Aerul insulei se transformă pagină cu pagină din idilic în izolat, din izolat în sumbru și din sumbru în sinistru. Pe măsură ce anii trec și lucrurile se schimbă. Unii dispar, alții pleacă, alții vin. Un număr mic de oameni orbitează în jurul fiului cel mic. Apare o altă generație, se naște micuța Liv cu fratele ei geamăn, Carl. Copila crește aproape în sălbăticie și are parte de o educație cu totul ieșită din normele societății obișnuite.
„Încă de pe atunci pădurea a început să fie cel mai sigur loc din lume, pentru mine. am înțeles că plecarea însemna și reîntoarcere, că nuanțele prind viață și se sting lăsând loc altora, verdele crud devine verde vechi, care se transformă in roșu aprins, devenind pe urmă galben auriu, care mai apoi lasă loc negrului cel mai tenebros, pentru ca în final să devină mulci, acea hrană de care avea nevoie pământul pentru a putea împinge din nou viața din adâncuri spre lumină. Am înțeles și că întunericul ascunde, de fapt, lumina și că inimile, odată oprite, pot învăța să bată din nou.”
“Mai târziu, am învățat cum să jupoi blana animalelor și să tranșez carnea. Iepurii mi se păreau foarte mici după ce le dădeam blana jos. Cel mai incredibil mi se părea tot ce se găsea ascuns în interior: plămânii roz deschis, rinichii violeți și toate celelalte măruntaie, mai ales intestinele lor lungi și încurcate. Încercam să-mi imaginez cât de mari trebuiau să fie intestinele din pântecele mamei.”
Comuniunea ei cu natura, cu ritmul anotimpurilor si pulsul vietăților mi-a adus aminte de personajul din „Acolo unde cântă racii” de Delia Owens, dar în „Rășină” nu există frumusețea aceea excepțională cu care este descrisă mlaștina din sudul Americii, asta și poate pentru că în Rășină ținta este cu totul alta. De asemenea felul în care este crescută fetița mi-a adus aminte de Tara Westover din memoir-ul „Învățare”. Deși din alte motive, copilul este crescut fără școală, fără să mai apară în acte decât drept decedată după ce este simulat un accident cu dispariție, ferită de ochii străini, ascunsă într-un container și umblând în timpul nopții ca o nălucă. Marea diferență între cele două cărți și Rășină este că în aceasta există dragoste. Dacă micuțele personaje feminine din cele două cărți amintite cresc fără iubirea familiei, Liv este adorată de tatăl ei, de altfel dragostea lui pentru familie constituie un fel de ax al existenței lui și un ax al întregii cărți.
Dragostea se dovedește chiar terenul fertil pe care crește obsesia și boala, iar tot dragostea este cea care camuflează nefirescul ce se instalează încet, încet între membrii familiei. Dragostea se deformează, devine piedica peste care nu se mai poate trece. Dependența obsesivă de prezența celorlalți capătă valențe teribile . Nimeni nu vrea să piardă pe nimeni și toți sunt conștienți că, de la un punct încolo, orice ochi străin s-ar strecura până în infernul lor, ar scoate la iveală faptele care i-ar despărți inevitabil. Dragostea, în forma ei cea mai patologică, merge cu tine alături tot timpul cât citești, un personaj a cărui față se descompune încontinuu.
Un alt personaj devine casa. Casa familiei, o casă frumoasă și normală, se transformă printr-o acumulare grotescă de deșeuri și obiecte într-un focar de infecție, un morman gigantic de gunoaie. Casa este exact ca mintea tatălui, în mintea lui nebunia se cumulează, nu mai lasă nimic să dispară, totul trebuie strâns, adunat, nimic nu trebuie să-i fie luat.
„Cu timpul, Jens începu să fie chinuit de o teamă: gândul că, într-o zi, s-ar putea întâmpla să arunce ceva de neînlocuit. ceva ce se ascundea în spatele altor lucruri, sau în interiorul lor sau pur și simplu printre ele. ….. învălmășeli de obiecte și închipuiri se contopeau în scenarii onirice, provocându-i coșmaruri în care nu observa un biet pui de pasăre ascuns într-o coajă de portocală, o mică viață nevinovată care se stingea în momentul în care arunca coaja la gunoi. Alteori puiul de pasăre se transforma în nou-născut. Nu, nu putea să renunțe la nimic. …el știa de la tatăl, fratele și fiul său că nimic din ceea ce îl părăsește nu se mai întoarce la el vreodată. Și de aceea numai putea să rămână fără ceva.”
În carte există un șir de acumulări progresive. Obiect după obiect, kilogram după kilogram, spaimă după spaimă și gând după gând, toate preschimbă pentru totdeauna niște spații, niște trupuri, niște stări și niște minți. Se nasc captivități din care nu se mai poate ieși, iar ceea ce în mod normal te poartă, te adăpostește, te conduce și te bucură, începe să strângă tot mai tare deși, în mod paradoxal devine tot mai mare. Haosul creșterii se vede cel mai limpede în casa familiei și în trupul mamei.
„Uneori mă întreb dacă nu cumva aerul acela curat și toată lumina aceea l-au ținut pe tata în viață mult mai târziu. Oare și ele pot fi ascunse în interiorul nostru și folosite doar la nevoie, așa cum facem cu amintirile – sau cu pâinea crocantă și biscuiții din cămară sau cu umbrelele și capacele pentru roți de gramofoanele vechi din bucătărie, sau cu furtunurile și plasele și conservele cu mâncare din baie sau cu sulurile de țesături, grinzile de fier, canistrele de fertilizat și benzină, ziarele și covoarele din hol sau cu diferitele piese de motor, saltelele cu arcuri și bicicletele, teatrele de păpuși și viorile, sau cu furajele pentru păsări din camera de zi și prosoapele și acvariile și mașinile de cusut și lumânările și lăzile ticsite de cărți și cutii de fursecuri din dormitor și cu capul împăiat de elan din camera de alături sau cu casetele audio, plăpumile, absorbantele de umiditate, tăvile și sacii cu sare, cutiile cu vopsea și ligheanele și ursuleții de pluș și copilașul din containerul vechi?”
Vocile romanului
Cele trei voci, cea a mamei, cea a copilului și cea a naratorului aduc o dinamică binevenită în volum. Liv vorbește la persoana întâi, prin asta ea face textul intim și foarte personal. Tot ea este cea care nu respectă cronologia faptelor deoarece momentul la care vorbește este unul în care totul este deja consumat, înfăptuit. Astfel, unele întâmplări sunt anticipate, unele deznodăminte vin devreme, neexplicate, lucru care îl uimește pe cititor, îl ține conectat și curios. Glasul mamei ne parvine în formă epistolară. Rândurile ei aduc o senzație de mărturie dar și de desuetudine, parcă trimit toată acțiunea într-un timp trecut și incert. Ea este o voce a neputinței, a omului anulat, imobil, inapt de acțiune și totodată a celui căruia îi lipsește vederea de ansamblu. Asta nu înseamnă că nu există dramatism în înșiruirea scrisorilor. Ele devin din ce în ce mai scurte, dar cu cât mai sumare cuvintele, cu atât mai imperios se simte necesitatea unui ajutor imediat.
„…………………………………………………………………………………………………………………………
O să ascund dosarul acesta de tatăl tău, cred că e mai bine. Dacă-l strecor între cadrul patului și saltea și-l acopăr cu pătura n-o să-l vadă nimeni, iar așa o să-mi fie mereu la îndemână când vreau să-ți scriu ceva.
Îmi e tot mai greu să ajung la ele, abia mai pot să mă întorc de pe o parte sau alta. Orice mișcare îmi provoacă dureri în tot corpul.
Poate vei avea puterea să ierți înșiruirea fără noimă a gândurilor mele. Dar știu că te pricepi să navighezi prin haos, așa că poate înțelegi deja ce vreau să-ți spun. Poate o să-l înțelegi și pe tatăl tău.
Trebuie să știi că-l iubesc. Trebuie să știi și că într-o zi s-ar putea să mă ucidă. Dacă o va face, eu o să înțeleg asta, Liv. Dar oare tu o să înțelegi?
Cu toată dragostea,
Mama”
Naratorul rămâne vocea credibilă, el e cel care ne face lumină în poveste, treptat, scenă după scenă, punând în ordine piesele de amestecate.
Poate că nu excelează în stil, dar Ane Riel știe cu siguranță să creeze atmosferă și suspans. Cartea garantează o lectură alertă, acaparatoare, emoționantă, iar uneori avem nevoie exact de așa ceva.
Puteți cumpăra cartea: Editura Crime Scene Press/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografie autor: Twitter.com)
