”Nic Studeno. Al doilea cartuș”, de Andrei Pogorilowski
Editura Cartea Românească, București, 2013
‘Cartea prima este scrisa cu intentia vadita de a crea premizele lui ‘va urma’ si ea se incheie ca un episod (lovitura de teatru in ultimele pagini, personaje noi introduse in final pentru o dezvoltare ulterioara) si nu ca un final de film si nici macar de sezon. Astept deci episoadele urmatoare.’
Asa imi incheiam recenzia primei carti a lui Andrei Pogorilowski – ‘Cartuse’ – postata cu un an in urma pe filme-carti.ro. Episodul urmator nu s-a lasat intr-adevar prea mult asteptat si, in weekend-ul ce a trecut, am citit cu fervoare ‘Nic Studeno – Al doilea cartus‘, aparuta in 2013 la editura Cartea Romaneasca. Voi incepe prin a spune ca este o carte excelent scrisa, cartea care mi-a produs cea mai mare placere la lectura din tot ce am citit in ultima vreme. Andrei Pogorilowski scrie cursiv si cu talent, cartile sale se citesc cu lejeritate, dar in pofida aparentelor cred ca nu sunt neaparat si lejere in substanta.
Andrei Pogorilowski insista sa-si defineasca romanele ca ‘telenovele’. Aceasta insistenta m-a facut sa reflectez la ce este de fapt o telenovela si de ce resping sau nu agreez genul. Ma deranjeaza, cred, neverosimilitatea personajelor si a situatiilor, nu cred in povestile in care cersetorii de ieri devin printii de astazi, sentimentalismul de kitsch nu imi spune nimic. Indraznesc sa sustin ca personajul principal al cartii, Nic Studeno, desi parcurge un traseu biografic care il duce dintr-un sat bulgaresc de la Dunare la Sorbona si apoi in protipendada romaneasca a anilor 90, este departe de a fi un personaj tipic de telenovela. Daca exista o doza de kitsch in el, este vorba despre kitsch-ul lumii in care s-a nascut, s-a ridicat si in care, in final, se va prabusi. Este kitsch-ul istoriei romanesti a ultimilor 50 de ani.
Biografia lui Nic Studeno se imparte in trei etape. Prima parte se petrece la mijlocul anilor 60, cand liceeanul nesigur si virgin, venit ‘de la tara’, ii cunoaste pe cei trei ‘reactionari’, doi dintre ei eliberati din inchisorile in care ispasisera pedepse politice, care il iau sub tutela lor, formandu-l si indrumandu-l in a cunoaste placerile vietii si in a-si gasi calea in afara Romaniei. Figurile celor trei par a descinde din ‘Craii’ lui Mateiu Caragiale, iar spatiul in care isi traiesc viata pare a fi o bula de libertate intr-o tara oprimata ideologic:
‘Intr-o astfel de duminica, parca vorbiti, seniorii si-au dat drumul la gura, respectand cu sfintenie doua reguli: niciun comentariu politic si evitarea cuvintelor ingemanate „atunci” si „acum”. In acea zi si in sutele de seri care au urmat, s-a vorbit despre educatie, carti vechi si inofensive, limbile straine in care acele carti fusesera scrise si despre animale de casa, pentru ca fiecare din cei doi fosti detinuti, in absenta unor familii, ingrijea cate o pisica. Atunci cand nu fumau, batranii le lasau sa li se aseze in poala si le mangaiau cu gesturile nesigure ale unor oameni care nu mai tinusera pe nimeni in brate de foarte multi ani, daca nu punem la socoteala trupurile unor muribunzi. Se discuta si despre muzica, muzee si dans, dar astfel de subiecte atrageau ca un magnet nedoritele cuvinte „pe vremuri” si „azi” si de aceea erau pe cat posibil evitate.’ (pag. 12)
Nu este vorba neaparat despre o nostalgie a trecutului. Magia celor trei crai se destrama repede si unul din ei va insinua in intriga samanta viitoarei caderi, implicandu-l pe erou intr-o cabotina ceremonie legionara inainte de a-l impinge pe calea fugii din tara si de a o inlesni-o. Ajuns in Franta, Nic nu numai isi va fratusiza numele, ci va adopta un stil de viata specific normelor de telenovela ale epocii – arivism pe baza performantelor sexuale, concumbinaj si apoi maritis avantajos social care ii permite sa devina cadru universitar (niciodata nu aflam insa daca si insotit de o valoare intelectuala) si sa se dedea pasiunilor sale pentru cai si automobile scumpe. Reluarea legaturilor cu Romania motivata initial de dorinta de a-si revedea parintii devine prilejul unei racolari fara scop si noima in serviciul Securitatii. De fapt, in cartea lui Andrei Pogorilowski, cam toate personajele par a fi, daca nu securisti, atunci informatori.
Roadele compromisului il reprezinta permisiunea de a se intoarce in halucinanta Romanie a anului 1988, anul dinainte de prabusiriea comunismului. Experienta pe care o traieste Nic Studeno este asemanatoare tuturor celor care au parasit Romania si au trait intoarcerea pentru vizite mai mult sau mai putin scurte in acei ani:
‘Studeno calatorise intr-un vagon de dormit sarbesc, iar la punctul de trecere Stamora-Moravita, pe partea romaneasca, trenul fusese flancat de soldati din trupele de graniceri, inarmati cu kalasnikoave si cersind tigari de la calatori ducand cate doua degete la gura. Acolo calatorul fusese abordat direct in franceza, asa incat abia cand a pus piciorul pe peronul garii cufundate in intuneric simti ca a ajuns cu adevarat in patrie. La o prima vedere, orasul i se paru trist si din cale-afara de cenusiu iar magazinele pline de produse pe care le stia din Craiova adolescentei lui fie disparusera, fie se retrasesera in bezna trotuarelor. Dezastrul economic despre care citise in presa franceza parea sa fie real – sau poate doar diferenta de fus cultural il facea pe calator sa i se stranga inima de jale.’ (pag. 90-91)
Descrierea sederii eroului in Romania anului 1988, intalnirea cu securistii locali, revederea cu parintii si cu satul natal prilejuiesc cateva dintre cele mai bune pagini ale romanului, pagini de un ridicol tragic, pline de sarcasm si de durere. Stilul si continutul mi-au amintit de colectia de legende urbane filmate ale lui Cristian Mungiu – Amintiri din epoca de aur.
Reintoarcerea definitiva in Romania post-decembrista adauga caracterului confruntarea cu inca un mediu si o mentalitate pentru care stilul telenovelei se potriveste perfect. Este vorba de data aceasta despre kitch-ul coruptiei si marasmul moral si politic al anilor confuzi ai tranzitiei, cu personajele indoielnice, cu dragostea ajunsa obiect de troc, cu intentiile bune deformate de un mediu macinat de o maladie structurala. Nic Studeno este un personaj tragic, dar un produs al epocii si mediilor prin care a trecut. Este unul dintre cele mai bine construite personaje ale romanelor romanesti citite de mine in ultima perioada. Paradoxul este ca Nic are in el mult adevar, telenovelizarea se datoreste lumilor in care evolueaza – de la nostalgia intoarcerii imposibile in trecut din perioada comunista, trecand prin mediul superficial al Frantei anilor 70, prin stupiditatea unei tradari fara sens, si pana la intoarcerea intr-o Romanie complet debusolata.
Legatura dintre primul si cel de-al doilea volum a ceea ce se contureaza a fi o trilogie este aproape inexistenta. Asa cum Nic Studeno este mentionat doar in treacat in primul volum, in aceasta a doua carte eroii primei carti sunt mentionati o singura data si nu joaca niciun rol in actiune. Legaturile poate le vom intelege, noi, cititorii cartii, dupa ce vom citi al treilea volum. Promit ca ma voi afla intre cititori.
1 comment
Multumesc!