”Miezul verii. Scene de viaţă provincială”, de J.M. Coetzee
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2012
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
Moto:„În regulă, dar toţi suntem un pic disperaţi, aşa e viaţa. Dacă eşti puternic, învingi disperarea. De aceea întreb: cum poţi fi un scriitor mare dacă eşti doar un om mărunt şi banal? Trebuie, nu-i ala, să ai o flamă în tine care te deosebeşte de insul de pe stradă. Poate că în cărţile lui, dacă le-aţi citit, puteţi întrezări flama aceea. Dar eu una n-am simţit focul lăuntric în nici una dintre ocaziile în care am fost în preajma lui. Dimpotrivă, mi-a părut – cum să zic? – călâu.”
Pentru mine, J.M. Coetzee a fost una dintre revelaţiile anului literar: acum l-am descoperit, acum i-am citit primele trei cărţi (dintre care două din seria de autobiografie ficţională subintitulată „Scene de viaţă provincială”), acum i-am urmărit cu atenţie amănuntele biografice. Un scriitor complet, de origine sud-africană, care şi-a urmărit cu tenacitate idealul de a deveni o persoană importantă a literaturii universale, care a făcut studii la Londra, care a predat în Statele Unite şi, după o reîntoarcere în ţara natală, şi-a găsit liniştea în îndepărtata Australie.
Momentul este abil construit: interviurile sunt luate undeva în anii 2007-2008, la ceva timp după moartea „ficţională” a lui Coetzee, fapt pentru care „personajele” sunt cu atât mai sincere, cu cât posibilitatea de atac din partea celui criticat este inexistentă. Pe vremuri, aceştia se temeau sau se fereau să atace un om în viaţă, pe de o parte pentru că erau conştienţi că popularitatea lui Coetzee îi putea susţine fără probleme contraatacul, iar pe de altă parte pentru că opera literară era o armă de temut (iar unele personaje şi-au căutat, din câte mărturisesc în interviuri, substitutele lor literare în opera lui Cotzee). Acum nimic nu pare că le stă în faţă şi adevărul este mărturisit fără oprelişti.
Iată două exemple: ”Întoarce-ţi gândul la cărţile pe care le-a scris. Ce temă apare în fiecare carte? Aceea a femeii care nu se îndrăgosteşte de bărbat. Bărbatul o iubeşte sau nu pe femeie; dar femeia nu-l iubeşte niciodată pe bărbat. Ce crezi că reflectă această temă? Bănuiala mea, bănuiala mea bine documentată, este că reflectă experienţa lui de viaţă. Nu le cădea cu tronc femeilor – vorbesc de femeile cu scaun la cap. Îl cercetau, îl adulmecau, poate îl şi testau. Apoi plecau mai departe.” (pag. 73)
Sau: „L-am socotit pe John inteligent, cultivat, l-am admirat în multe privinţe. Ca scriitor, ştia ce face, avea un stil al său, iar stilul e începutul a ceea ce te face deosebit. Dar nu avea nicio sensibilitate specială, eu n-am descoperit nici una, nicio perspectivă originală asupra condiţiei umane. A fost doar un om, un om al vremurilor sale, talentat, poate chiar dăruit, dar n-a fost uriaş, zău aşa. Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc. Sunt sigură că alţii care l-au cunoscut vă vor oferi un cu totul alt portret.” (pag. 212)
Un alt aspect care trebuie analizat cu atenţie din „Miezul verii” (despre care am scris si pe ClubDiverta.ro), aşa cum trebuie analizată de altfel întreaga operă a unui scriitor sud-african, este problematica rasială şi poziţia pe care a avut-o cu privire la apartheid, acel sistem politic şi social rasist, impus de albii din Africa de Sud pentru a interzice majoritatea drepturilor cetăţeneşti majorităţii negre. Coetzee, aflat la mare distanţă de la dispariţia oficială a acestei doctrine („Miezul verii” a apărut în primă ediţie în 2009), un scriitor care a fost criticat intens de Congresul sud-african pentru declaraţiile sale, nu ezită să îşi manifeste critica faţă de diferenţierea de rasă, sentimente care probabil nu şi le-a reprimat nici în anii ’70.
Dacă ni se spune că autorul sud-african este mai degrabă antipolitic decât apolitic, considerând că politica scoate ce-i mai rău din oameni şi scoate la suprafaţă indivizii cei mai răi ai societăţii, din gândurile personajelor intervievate se întrevăd clar şi gândurile scriitorului care le-a pus în pagină: „Trebuie să vă spun că apreciez foarte mult ce faceţi tu şi Johannes pentru noi, îi spune ea Alettei. Aletta îi zâmbeşte cum nu se poate mai prietenos, fără urmă de ironie. Margot speră ca vorbele ei să fie înţelese în sensul cel mai larg, cu toate implicaţiile pe care ruşinea o împiedică să le exprime: Trebuie să-ţi spun cât de recunoscătoare sunt pentru ceea ce tu şi colegul tău faceţi pentru o bătrână albă şi pentru fiica ei, două străine care n-au făcut niciodată nimic pentru voi, dimpotrivă, au luat parte, zi de zi, la umilirea voastră în ţara voastră. Sunt recunoscătoare pentru lecţia pe care mi-o daţi prin acţiunile voastre, în care văd numai bunătate omenească, şi mai ales prin zâmbetul minunat.”
