”Metaficțiunea contemporană. Dublă lectură a romanului românesc și spaniol”, de Anamaria Blanaru
Editura Adenium, Iași, 2014, 224 p.
Metaficțiunea, în ultima jumătate de secol, a căpătat numeroase definiții și i-au fost precizate mai multe genealogii, de la William Gass la Raymond Federman; „ficțiunea despre ficțiune” sau „romanul despre roman”, în traducere liberă și chiar foarte liberă, desemnează procedeul prin care un autor inserează în textul său (în proză), pe lângă epicul propriu-zis, și mecanismul de producere al acestuia sau diferite variante ori proiecții ale unor serii de evenimente. Uneori, epicul poate lipsi, moment în care textul este mai degrabă autoreflexiv sau eseistic – posibilitățile combinatorii nu sunt puține.
Lucrarea academică a Aneimaria Blanaru despre metaficțiune este o contribuție originală pe terenul teoriei literare, ilustrată cu proza românească și cea spaniolă din ultimele decenii; autorii români selectați s-au afirmat la sfârșitul anilor 1970 și mai ales în anii 1980, iar cei spanioli în aproximativ aceeași perioadă. Este vorba așadar despre Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu (pentru chestiunea textualismului și a relațiilor cu metaficțiunea) și, mai detaliat, despre Nedelciu (Zmeura de câmpie), Ioan Groșan (O sută de ani de zile la Porțile Orientului), Marin Mincu (Intermezzo I și II), Dumitru Țepeneag, (Hotel Europa și Ponts des Arts), Adrian Oțoiu (Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita), Gheorghe Crăciun (Acte originale. Copii legalizate; Frumoasa fără corp; Pupa russa), Mircea Cărtărescu (Orbitor) și Răzvan Rădulescu (Teodosie cel Mic). Din „partea cealaltă”, sunt alese 16 romane (dintre care doar 7 sunt actualmente traduse în română), scrise între 1966 și 2009; autorii spanioli sunt: Gonzalo Torrente Ballester, Juan Goytisolo, Enrique Vila-Matas, Javier Cercas, José Maria Merino, Antonio Muñoz Molina, Bernando Atxaga și Alfons Cervera.
Literaturi cu evoluții diferite se întâlnesc pe terenul primitor al metaficțiunii, undeva în anii 1980; proza spaniolă, după o perioadă a subiectelor politice din anii 1950-1960, se regrupează după dictatura franchistă, descoperind povestirea și integrarea acesteia în roman. După o perioadă falsă, a realismului socialist, proza română descoperă și ea romanul politic, numit obsedantist (al „obsedantului deceniu”), cu adevăruri spuse pe jumătate, pentru a evolua spre metaficțiunea de tip optzecist.
E de notat că modelele desantiștilor sau postmodernilor români (între care este amestecat și un Marin Mincu, dar și Dumitru Țepeneag) sunt identice cu cele ale spaniolilor din aceeași perioadă: Borges, Cortazar sau novromancierii francezi; un model în plus pentru spanioli este Unamuno, scriitor mai puțin frecventat la noi.
Partea cea mai amplă a tezei este cea în care sunt descrise metaficțiunile spaniole, făcându-se uneori racorduri cu textele românești; sunt de reținut:
- Gonzalo Torrente Ballester cu La saga/fuga de J.B. (1972), un roman despre istoria unui orășel, construit contrapunctic, prin mărturii și versiuni istorice, precum și cu Fragmentos de Apocalipsis (1977): „nu opere realiste, spune autorul, ci versiuni (mărturii) despre realitate”;
- Juan Goytisolo, autorul romanului Juan sin tierra (1975), ce experimentează printr-o scriere la persoana a II-a (caracteristică și lui Nedelciu), realizând însă un dialog cu sine despre ce vrea să scrie; romanul despre sexton (cuvânt obținut printr-o îmbinare din „sex” și „text”) este parte a unei trilogii, care mai cuprinde Señas de identidad (1966) și Reinvidicacion del Conde don Julian (1970). Prin intertextualitate și rescrieri ale literaturii spaniole, trilogia se situează „pe o linie de mijloc între ficțiune, autobiografie sau discurs poetic”; rezultatul e o lectură dificilă, ce „frustrează cititorul”.
Din aceste descrieri, literatura (proza) spaniolă din perioada franchistă pare mult mai liberă, mai independentă de dictatele politice, decât literatura (proza, dar nu numai) română în aceeași perioadă, a anilor 1950-1960. Mai departe, capitole separate sunt dedicate lui
- José Maria Merino, cu un roman sub forma „pupa russa” (La orilla oscura, 1985) – iar trimiterea la Gheorghe Crăciun este evidentă, și
- Antonio Muñoz Molina, Beatus Ille (1986), ce are ca subiect viața unui poet din perioada franchistă (a „republicii”).
Jocurile spaniole metaficționale, în care nu poate fi identificat cu precizie naratorul, unde nu sunt clare rolurile de personaj, de cititor (planuri multiple, fapte asemănătoare, substituții sau dispariții) demonstrează totuși existența unei societăți în care adevărul poate fi cu dificultate găsit, o societate în fond confuză, care nu cunoaște termenii enunțării; în același timp, și o perspectivă diferită asupra lumii, care își pierde stabilitatea și coerența (în cazul că le-a posedat vreodată). În fine, probleme sociale specifice sunt decelate la
- Bernando Atxaga, cu Obabakoak (1990), despre problema dispariției limbii euskara (bască) și afirmarea unei identități regionale, multă vreme negate: o ieșire de sub zodia cenzurii franchiste;
- Javier Cercas, cu La velocidad de la luz (2005), unde investighează posibilitatea de a scrie o istorie pesonală care nu îți aparține;
- Alfons Cervera, în Esas vidas (2009), ce crede că mai semnificativă este scrierea experienței, în raport cu experiența în sine.
Cu multiple deschideri, cercetarea Aneimaria Blanaru arată o minte ordonată, o curiozitate productivă, uneori insuficient argumentate; nu se înțelege, astfel, de ce Școala de la Târgoviște lipsește (cu excepția unui alineat oarecare) din lucrare, o grupare ce a făcut din metaficțiune un crez.
Cu toate acestea, scopul cărții este atins: definirea unei poetici a metaficțiunii, conform căreia metaficțiunea nu se suprapune postmodernismului, deși a însoțit curentul. Teoria literară este întotdeauna de apreciat pentru dimensiunile noi pe care le creează, coincidența prozei spaniole și a celei românești, în acest caz, în anii 1980, așa cum cartea Florinei Pîrjol despre autoficțiune adapta un alt concept câmpului literar autohton.
