Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline (I)

Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline,
în Cahiers Céline 7: Céline et l’actualité, 1933-1961
Ed. Gallimard, 1986

Este cunoscut scandalul izbucnit în Franţa cu ocazia încercării lui Frederic Mitterand de a-l strecura în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale pe Louis Ferdinand Celine (1894-1961) de la a cărui moarte se împlineşte în acest an o jumătate de secol.[1] Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ[2] a protestat vehement forţând până la urmă înlăturarea numelui lui Celine din rândul manifestărilor oficiale ale Republici Franceze din anul acesta. Spiritele s-au inflamat şi în Franţa având în vedere că prin cazul Celine s-au redeşteptat vechi amintiri deloc plăcute ( precum antisemitismul din Franţa interbelică, colaboraţionismul cu Germania nazista etc), preşedintele Republicii, Nicholas Sarkozy având, în mod surprinzător, cea mai inteligentă şi plină de bun simţ remarcă, afirmând că poţi la fel de bine să apreciezi opera lui Gide fără să fii homosexual sau pe cea a lui Celine fără să fii antisemit. Scandalul s-a concentrate mai ales asupra antisemitismului acerb a lui Celine, uitând una dintre cele mai acide scrierile ale sale care, cel puţin din punctul nostru de vedere, îi mai spală din păcate. Evident, percepţia evreilor francezi este complet diferită faţă de cea a românilor (şi a celorlaltor popoare din est) care au avut de îndurat cincizeci de ani de comunism. Mea Culpa este unul din cele patru pamflete scrise de controversatul autor francez şi, chiar daca textul are doar treizeci de pagini în versiunea sa originală, este singurul care a fost preluat şi republicat în Caietele Celine 7: Celine şi actualitatea, 1933-1961[3] publicat de Editura Gallimard în 1986.

Textul a fost publicat în anul 1936 după ce şi Celine s-a îmbarcat într-una din călătoriile aranjate pe care sistemul sovietic (serviciile secrete, agenţii de influenţă din Vest, agenţiile de turism împănate de informatori etc.) având în vedere faptul că Celine publicase în 1932 romanul Voyage au bout de la nuit care cunoscuse un mare succes la public. Comuniştilor nu le-ar fi displăcut să pescuiască un alt scriitor de mare perspectivă (ceea ce Celine s-a şi dovedit a fi, în ciuda luarilor sale de poziţie din politică) însă precum în cazul lui Gide, mult mai implicat în susţinerea până la punctul lui de cotitură a sistemului sovietic, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, după cum isteţ o declamă un celebru proverb românesc. După condamnarea violentă a fenomenului comunist (regim, cadre, ideologie, practică revoluţionara etc.) Celine a mai publicat alte trei pamflete violent antisemite : Bagatelles pour un massacre (1937) L’ecole des cadavres (1938) şi les Beaux Draps (1941). In acesta din urma depune o pledoarie pro-colaboraţionistă, filogermana foarte clara: „Prezenţa germanilor este insuportabilă. Sunt politicoşi, bine crescuţi. Se comportă precum cercetaşii. Cu toate acestea nu-i putem suporta. De ce, vă întreb? Nu au umilit pe nimeni… Au respins armata franceză care nu dorea decât să o şteargă. Ah, dacă era o armată evreiască cum am adula-o!”

Prevăzător, Celine, a părăsit rapid Franţa, la scurt timp după debarcarea aliată de pe plajele normande din 6 iunie 1944 refugiindu-se într-o Germanie nazistă care-şi dădea duhul, atmosferă apocaliptică descrisă în romanul Nord. Din Berlin şi-a oferit serviciile medicale ultimilor adepţi ai Mareşalului Petain, grupaţi într-un loc binecunoscut nouă, la Sigmaringen, în sudul Germaniei, de unde la 22 martie 1945 a plecat în Danemarca, încă ocupată de germani, pentru a-şi recupera aurul depozitat într-o bancă daneză. Celine a urât Danemarca pentru că a făcut un an şi jumătate de închisoare iar după eliberare a trăit alţi cinci ani într-o casă modestă şi friguroasă pe malul Mării Baltice. În 1950 a fost condamnat şi în Franţa la un an de închisoare în contumacie, confiscarea a jumătate din bunurile sale personale, o amendă de 50 000 de franci. Raoul Nordling, consulul Suedie la Paris, a intervenit în favoarea sa la ministrul danez de externe, Gustav Rasmussen, pentru a întârzia extrădarea sa în Franţa. Un nou avocat reuseste să-i obţină amnistierea putând, în sfârşit, să se întoarcă în Franţa unde, după o perioadă de recluziune, a fost reintegrat în viaţa literară, rămânând unul dintre cei mai mari prozatori francezi ai secolului trecut.

Volumul Mea Culpa a apărut în anul 1936 fiind publicat la editura Denoël et Steele provocând de altfel plecarea asociatului lui Denoël, deranjat de mesajul virulent anticomunist al cărţii. În acelaşi an, Celine a publicat cel de al doilea roman al sau Mort à crédit, care nu a cunoscut acelaşi succes precum primul, Voyage au bout de la nuit. In Mea Culpa Celine condamnă de-a valma toate tarele comunismului, dând dovada unei lucidităţi, cel puţin în această privinţă, demnă de lăudat, de la inegalităţile flagrante până la natura criminală a regimului sovietic. Faţă de volumele Retour de l’URSS si Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide si care au provocat un urias scandal, cartea lui Celine este mult mai dură căci Celine, în stilul său binecunoscut, nu face deloc economie de invective, imagini dure şi limbaj de mahala, toate pentru a condamna (uneori ironic alteori cinic) fără drept de apel toate idealuri şi preceptele comunismului. Stilul lui Celine se aseamănă cu  cel al lui James Joyce din Ulysses.

“Ceea ce seduce la comunism, imensul avantaj, s-o spunem pe şleau, este ca în sfârşit, ni-l demască pe Om. Îl va debarasa de scuzele sale. Iată că de secole el ne disimulează instinctele sale, suferinţele sale, minunatele sale intenţii….Ne-a oferit un vis plăcut…Imposibil de ştiut, acest scofâlcit, cât de bine ne poate minţi!…Este un mare mister. Rămâne întotdeauna tupilat cu grijă după marele sale alibi. <Exploatarea fata de cel mai puternic.>”(…) “Cam aşa cântau cadenţat veselii noştri pontonieri de altă dată! Să tropăim! Să tropăim! Să bocănim la greu! Această infecţie adevărată! Trebuie călcată toată rasa! Niciodată din vremurile biblice nu s-a abătut asupra noastră un flagel mai viclean, mai obscen, mai degradant decât acaparanta şi lipicioasa burghezie! Moralizantă şi tropăitoare! Impasibilă şi plângăcioasă! De gheaţă în faţa nefericirii. De nepotolit? Lacomă după privilegii? Nu se poate! Mai meschină? Mai amnezică? Mai înnebunită după bogăţii goale? În sfârşit, o împuţiciune perfectă.” Despre justitia sociala realizata prin intermediul pistolului Celine este categoric: “Marea curăţenie? O chestiune de luni! O chestiune de zile! Ah! Da! Treaba va fi făcută în curând!…ce ne vom mai bucura!..Ce focuri de artificii! În fond, răsturnarea este uşoară! Împuşcarea întregii clase! Nu forţăm decât porţi deschise iar apoi sunt viermănoase! A-i împuşca pe privilegiaţi este mai uşor ca fumatul unei pipe!… Toata chestia asta este glorie naturala! O buna revanşa a micuţului! Despăgubiri de o mie de ori justificate ! Toţi blestemaţii care îşi iau revanşa! O.K.! Căcat! O putem spune foarte bine! Nu este prea devreme!…Totul să se regularizeze prin sânge!….Pe bogătaşi îi vom împuşca….Pac-pac-pac.” (…) “Eu sunt! Cum eşti şi tu! El este ! <noi suntem exploataţi!> Asta va sfârşit impostura! Să aruncăm în aer ticăloşia! Sfarâmă-ţi lanţurile! Ridică-te! Nu poate sa dureze pentru totdeauna! Sa te vedem, in sfârşit! Mutra ta simpatica! Să te admiram! Să te cercetam! Din cap până în picioare!…Să descoperim poezia ta, să te putem iubim cu plăcere pentru tine însuţi! “(…) “Să crape patronii! Repejor! Aceste rebuturi putrezite! Împreuna sau separat ! Fără nici un minut întârziere ! de o moarte dulce sau atroce! Mi se rupe! Abia aştept!”[4]

Celine se dezlănţuie şi împotriva dezumanizării mecaniciste a omului in noua societate. “Pentru spirit, pentru bucurie, in Rusia, exista mecanica…Adevăratul tărâm promis! Salvare! Găselniţă providenţială! Trebuie sa fii <Intelectual> pierdut in artele frumoase, băgat în sac de secole, surprins in ambuscada, vătuit, în cele mai frumoase hârtii ale lumii, mic strugure fragil si copt, sub bolta funcţionarească, gingaş fruct al contribuţiilor, delirând a irealitate, pentru a cauza, fără nici o greşeală, aceasta fenomenala gogoaşa. Maşina murdăreşte cu adevărat, condamnă, ucide pe oricine se apropie. Dar este la modă Maşina! Aduce a proletariat, a progres, a slujba, a baza…Asta se arunca maselor…Asta-l face un cunoscător instruit, simpatic, sigur…Adăugam…Recomandăm….Băşim supapele… <Sunt! Suntem în linie!> Trăiască marea  Schimbare! Nu ne mai lipseşte nici un şurub! Ordinea soseşte din străfundurile unui birou!”

“Omul este ceea ce mănâncă! Engels a descoperit asta pe lângă altele. O minciună colosală. Omul este şi altceva, mai tulburător şi dezgustător decât chestiunea halitului. Nu trebuie să-i vedem doar măruntaiele ci şi micul şi drăguţul său creier!…Descoperirile nu sunt la final…Pentru a-l schimba trebuie să fie dresat! Poate fi dresat?….Nu un sistem îl va dresa! Mai degrabă se va descurca să evite toate controale! Să-i bârfeşti pe falşii şmecheri? Cum este el expert! Răutăcios este cel care se va apleca asupra faptului! Si apoi ni se rupe! Viaţa şi aşa este mult prea scurtă! Să vorbeşti despre morală nu te angajează cu nimic! Astfel se disimulează un om! Toate gunoaiele sunt predicatori! Cu cât sunt mai vicioşi cu atât trăncăne mai mult! Şi linguşitorii! Fiecare pentru sine însuşi!…Programul comunismului? În ciuda tăgăduirilor: în totalitate materialist! Revendicările unei brute pentru folosinţa brutelor!….Înfulecaţi! Priviţi mutra marelui Marx buhăit! Şi măcar de ar fi înfulecat dar este tocmai invers ceea ce se întâmplă! Poporul este Rege! El are totul! Duce lipsa de cămaşă!…Individualismul feroce transforma totul in farsa, minează totul, corupe totul. Un egoism încăpăţânat, veninos, mormăitor, imbatabil, îmbibat, corupe deja aceasta mizerie atroce, se prelinge de-a curmezişul, transformând-o încă în şi mai împuţită. Individualismul in bocanci dar netopit.”

Celine critică şi ceea ce părinţii Constituţiei americane numeau the pursuite of happiness: “Marea pretenţie a fericirii, iată imensa impostura! Ea complica toata viata! Este ceea ce ii transforma pe oameni in veninoşi, secături, de nebăut. Nu există fericire în viaţă, nu sunt decât necazuri mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin tardive, bătând la ochi, secrete, deosebite, viclene <Din oamenii fericiţi se fac blestemaţii cei mai buni> Principiul diavolului rezistă bine. Avea dreptate ca întotdeauna, asmuţind omul asupra materiei. Şi asta nu a întârziat…În două secole, pline de orgoliu nebun, dilatate de mecanica, a devenit imposibil. Precum îl vedem astăzi, buimac, saturat, beat de alcool, de gazolină, dispreţuitor, pretenţios, universul cu puterea în secunde! Cea mai mică gaură astupată de cur, se vede în oglinda Jupiter! “

(va urma)