Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, de David Abulafia (II)

”Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei”, de David Abulafia

Editura Humanitas, București, 2014, 808 p.
Traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva-Cătălina Ionescu și Denisa Duran

Prima parte aici.

II. Expresii stilistice – istoria, dinspre mitologie & literatură – impactul contemporan al Mediteranei

Ceea ce atrage la această impresionantă monografie este, dincolo de orice, stilul autorului; caracterizările sale pot stârni patimi. Ne întâlnim astfel cu Augustin, „un faimos intelectual african” (p. 266), cu Carol cel Mare, „incestuosul criminal în masă” (p. 279), cu „dificilul mercenar El Cid” (p. 374), ba chiar aflăm – concesie făcută marelui public, tabloidizant – că Traian și Hadrian sunt „doi dintre împărații romani cei mai de succes” (p. 418), în timp ce Napoleon chiar poate„să-și încordeze din nou mușchii pe uscat” (p. 554). Pentru a sublinia latura de popularizare pe care o imprimă lucrării sale, Abulafia explică unii termeni (alaun, cârmâz – materii ale comerțului pe Mediterana, provenind din Orient), care în mod normal, într-o lucrare de strictă specialitate, probabil că nu ar avea glose.

Mai departe, un alt exemplu pentru stilul particular al autorului este utilizarea termenului de pirat în contexte neașteptate; un modus vivendi al Evului Mediu este conotat negativ în limbajul de azi și dintotdeauna. Astfel, întâlnim următoarele categorii: cavalerii Ordinului Sf. Ioan din insula Rhodos, pirați creștini (p. 450); pirații Ospitalieri (p. 465); pirații englezi „tangerinezi” – referitor la capturarea unor vase franceze & olandeze de către englezii care se instalaseră la Tanger (p. 526) sau Cavalerii Sf. Ștefan, pirați toscani (ordin creat de Cosimo de Medici, duce de Toscana, în 1562).

Ironia autorului se manifestă lapidar, în portrete memorabile printr-o singură trăsătură: un puternic negustor se convertește la iudaism și își alege „cu modestie”, spune Abulafia, un nume care însemna „prinț”. Alți pirați de temut, la la jumătatea sec. XIV, sunt pirații din Monaco: „reprezentanții familiei Grimaldi sunt și astăzi conducători ai statului Monaco, deși au găsit mijloace puțin mai respectabile decât pirateria pentru a face bani” (p. 397).

Pentru a explica realități antice sau medievale, istoricul recurge la comparații cu istoria modernă sau contemporană: un decret de alungare a moriscilor din Spania sec. XV este comparat cu Conferința de la Wannsee, din Berliul nazist; un conducător autocrat al Egiptului de la începutul sec. XIX este un dictator.

Iar pentru un cititor român, care are o anumită disciplină a axelor Est / Vest, poate părea surprinzătoare caracterizarea Vienei drept oraș oriental al Europei (alături de Odessa), chiar dacă este o caracterizare ce se face din perspectiva malului estic al Mediteranei, din Tel-Aviv.

Istoria, dinspre mitologie & literatură

Istoric prob, Abulafia nu își permite divagații în afara datelor verificabile, imaginarul mediteraneean fiind o preocupare pentru autor în măsura în care îi poate servi istoriei evenimențiale.

Astfel, este semnalat „simțul puternic al identității pe care îl probau inventatorii alfabetului”, fenicienii: la sute de ani după ce plecaseră din Liban și de pe malul estic al Mării (din Tir, de pildă), practicau sacrificiile umane (pe cele de copii) în colonii precum Cartagina.

Troia și măreția ei nu au un capitol aparte; argumentația este petinentă: „Ar fi tentant să vedem Odiseea ca pe un ghid de călătorie prin Mediterana al celor dintâi navigatori greci (…) marea lui Homer a prins chip din povești venite atât din Marea Mediterană, cât și din Marea Neagră, ba poate chiar și din Atlantic” (cu o trimitere spre I. Malkin, The Returns of Odysseus: Colonisation and Ethnicity, Berkeley & Los Angeles, CA, 1998) (p. 116).

Dar literatura este o probă pentru evenimente istorice; argumente diferite extrase din poemele lui Pindar, din Eschil, așa cum autorul îl citează pe Herodot; alte surse: Biblia (de pildă, despre căderea Babylonului, în Daniel), Argonauticele (epopee) de Apollonius din Alexandria; poemele trubadurești pentru descrierea unor prinți sau conducători, Divina comedie pentru descrierea unor ateliere venețiene de reparare a navelor (arsenalurile), Camões (autorul Lusiadei), pentru câte o descriere a Gilbratarului, invocarea lui Lawrence Durrell și a romanului Cvartetului din Alexandria – totul doar pentru a da o culoare informațiilor istorico-politice (bazate pe documente, pe probe). Alte referințe literare: versurile lui Kavafis, poet al Alexandriei; fondarea Tel-Avivului, nou oraș, cu un nume inspirat de la un roman al scriitorului Theodor Herzl.

Nu lipsesc nici trimiterile către arta modernă, în plină arhaicitate; de pildă, în momentul în care este descrisă cultura sardă și individualitatea ei, nu doar lingvistică, ci și economică, în sec. VII a. Chr: sarzii preferau aurului chihlimbarul importat din Baltica, iar statuetele lor umane, cu lungi picioare, ar fi o sursă de inspirație pentru sculpturile lui Giacometti.

Deși observațiile lui Abulafia sunt de mare finețe, trebuie exprimată o nedumerire cu privire la rolul literaturii în conturarea aceluiași imaginar pe care și istoria (cel puțin cea evenimențială) pretinde că îl descrie; e posibil – pentru a da numai un exemplu – ca Divina comedie să spună mai multe despre imaginarul medieval & renascentist decât o simplă descriere a atelierelor unde se turna smoală pentru corăbiile venețienilor.

Impactul contemporan al Mediteranei

Impactul contemporan al Mediteranei prin termeni, idei, atitudini la – sau despre o identitate europeană este o altă dimensiune a cărții lui Abulafia. La nivel etimologic, unii termeni pot spune mai multe despre lumea în care trăim. De pildă, companie înseamnă „cei care mănâncă pâine împreună”, fiind un termen alternativ pentru orașele-cetate medievale; amiral: provine din arabul „emir” („emir între emiri”), de fapt un termen arabo-sicilian ce reflecta supremația flotei siciliene în Mediterana centrală, sec. XII; sephard, termen ce îi desemnează pe evreii din Spania supuși politicilor de epurare, înseamnă, în ebraică, „amintiri” („din Spania”); interesantă este și originea cuvântului filisteni (locuitori ai Cretei ce se vor stabili pe țărmurile estice al Mării), înrudit cu Palestina: sensul este de „străin”.

Fapte și atitudini din timpuri străvechi până astăzi fac legătura între lumea noastră și alte dimensiuni; este un periplu, poate cel mai frumos, de la o talasocrație (termen ce descrie realități și puteri antice) la limba luviană (limbă a cretanilor din perioada de glorie), de la o sursă directă la alta, așa cum este cartea editată de H. Goedicke, The Report of Wenamon (Baltimore, 1975), în care Wenamon era un sol al lui Ramses XI din sec. XI a. Chr, trimis în estul Mării pentru a importa cherestea; el întâmpină o serie de dificultăți de la regii și conducătorii locali, începând cu cei ai Deltei Nilului, ținut autonom față de Egipt, ce arată o lume deloc diferită de cea de azi din punctul de vedere al orgoliilor conducătorilor.

Identitatea creștină a Europei datorează nu puțin orașului antic Alexandria, locul unde s-a efectuat prima traducere a Septuagintei; tot din Alexandria provin și moaștele Sf. Marcu Evanghelistul, ridicate de neguțătorii venețieni (Sfântul a fost de acord pentru că nu au suferit niciun accident pe drum – era credința venețienilor) din orașul unde Sf. Marcu a fost episcop.

O sursă semnificativă este, pentru realitățile Mediteranei, arhiva Genizah de la Cairo (sinagoga Ben Ezra), păstrată la etajul sinagogii, unde se aruncau efectiv orice documente în limba ebraică, fără a le distruge și fără a le clasifica în veun fel; descoperită în 1896, ea a fost oarecum sistematizată în aproximativ 100 de ani de cercetare. Dintre textele conținute: o variantă a Ecleziastului, prima în afara Septuagintei; scrisori comerciale ce recompun atmosfera Mediteranei de acum aproape un mileniu.

Alte exemple ce creează o lume în permanentă mișcare pot fi date pentru a întregi acest profil multiidentitar al Mediteranei; astfel, chiar dacă autorul insistă pe un anumită identitate masculină a Mediteranei, uniformizatoare, oricând se poate afla un exemplu interesant, precum regina sardă Eleonora din sec. XIV.

(va urma)

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.