„Cad castane din castani. Amintiri de ieri și de azi”, de Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu
Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii”, Iași, 2014, 304 p.
Urmare a unui dialog internaut purtat începând cu 2007 și până prin 2011, cu un vârf în primii doi ani de „diablog”, cum spun cei doi autori, volumul este structurat în capitole despre: copilărie, viață, cărți, moarte, „un pic din toate”, un basm și o încheiere („ultimul diablog”), articol de revistă la împlinirea a 75 de ani ai lui Emil Brumaru, semnat de Veronica D. Niculescu.
Cartea adună ecouri din siajul Basmului Prințesei Repede-Repede, scris în 2009 de Veronica D. Niculescu, împreună cu poetul; o relație veche deci, între un poet (Emil) și o scriitoare (Veronica), distinsă doamnă a literelor, reputată traducătoare din engleză (Nabokov, Beckett) și autoare de proză (scurtă).
Se naște astfel un portret al Iașiului și al României în anii 1950, altul al țării de la finele anilor 1980: moartea lui Stalin, plânsul cvasigeneralizat, pe de o parte (Stalin, „cel mai iubit prieten al femeilor”, căruia „îi trimit scrisori atâtea femei țâțoase și curoase” spune martorul Brumaru), lipsa, frigul, contrapunctate de patina de neuitat a copilăriei, peste sordidul ceaușist, la Veronica D. Niculescu. Mai departe, se nasc apropierea și convorbirile unor mitologii românești de dată recentă: cea sibiană (locul actual al Veronicăi), cu burg, turiști, aneantizare, teatru și poeme și poeți și, pe de altă parte, cea iașiotă, molcomă, ironică, cu librării și editură (Polirom, firește); acestora li se adaugă civilizația Timișoarei, orașul părinților și al spitalelor particulare, asemănătoare cu un hotel de 5 stele, cum insistă autoarea.
În această lume de mitologie recentă, Brumaru vorbește deschis despre depresiile și internările sale, cum puțini scriitori o fac; tânjește, de pildă, după luxul unei lecturi din Dostoievski prelungite după-amiezi în șir, de fapt tânjește după zile și ceasuri libere, neplanificate, calme.
Astfel, dialogul este unul despre scriitori-model (ruși, în special) și despre scriitori reali, din lumea românească; trece o clipă silueta lui Eminescu, zugrăvit în costum negru printre îngerii de pe o biserică din Ipotești; este evocat Mircea Nedelciu, un nume dat, cu știrea prozatorului, și unui plop, ce va fi din păcate tăiat pentru că provoca se pare alergie vreunui vecin, o metaforă în cele din urmă a destinului lui Nedelciu, brusc întrerupt de o maladie. Dintre tinerii poeți, Brumaru & Niculescu își exprimă admirația pentru Dan Sociu sau pentru Radu Vancu.
Firește, nu lipsește tandrețea dintotdeauna a poeților pentru pisici (de sorginte eliotescă sau – oricum – livrescă): Scămoșilă și Muțeasca, ale lui Brumaru, dimpreună cu Roni, al Veronicăi, evocate și apreciate, vreme de loisir din care se naște, pe alocuri, poezia.
Peste toate, o definiție a scriitorului (poetului), care îi aparține cu apreciatul umor lui Brumaru, o definiție pe care o citez in extenso:
În fond, sunt și ei bipezi, plătesc taxe și achită facturi, suportă vânzoleala zilnică, fac piața cu multă abnegație, deschid și închid lumina cu ajutorul șalterului, ropagă gripa prin strănuturi intempestive, se vaită de dureri de spate dacă stau prea mult la compute, își beau cafeaua dis-de-dimineață, li-e teamă să nu se bocheze în lift, privesc uluiți la îngerii ce apar printre oameni ca să amușine femeile trecând regal pe trotuare, au probleme cu ficatul și fiscul, citești basme cu zei solzoși și tandri, bat roua în piua, sprijină amurgurile cu sufletul lor devastat de amor, țin herghelii de fluturi în grajduri căptușite cu miresme frustre, adapă clipele cu aă moale, colecționează portulane pergamentoase și țăndări de faianță, mă rog, au activitate destul de vizibilă în cadru ondulat al „cetății” unde-și târâie dânșii traiul mamifer… Deseori pare inutul chiar și pentru elînsuși, darămite pentru ceilalți, care pot hali mici și bea bere și fără poeți, în definitiv… Când molipsește de tristețe câte-un cartier întreg, atunci, mda, se une în discuție problema izolării lui… printre campanule și brotaci…
Volumul se încheie cu „Peste munți și peste văi trece un balaur”, un basm recuperat din amintitul Basm al Prințesei Repede-Repede (2009), cu personaje precum Șaptecapete, Piticul, Smeagolița, Ciupivai – unele dintre aceste personaje mai apăruseră în dialogul anterior, cu câte o replică-mască; personajele vorbesc despre identitatea lor: ce înseamnă numele lor, ce porecle, ce calități au. Menționând în treacăt evocarea Balaurului-de-dulap, „Peste munți și peste văi trece un balaur” este un basm pentru copiii ce sălășluiesc în autori, aici grațioși, dincolo maturi, în fond o rescriere a diablogului, a cărții, pe cuvintele-cheie, venerate în dialog: planșa cu ciuperci dintr-un atlas, furată într-o copilărie, verbul a fetiți (și, acum, substantivul fetiț), o pisică adoptată, teazaurizatorii (cei care strâng orice fel de obiect, de regulă transformându-se ei înșiși în gunoaie) și poemul „piticilor pe creier(e)”, corespondențele lor cu „piticii de pe ficat”, „din șifonier”. Basmul devine astfel o epură pentru volum, pentru teme, dileme, preocupări, aspirații și dezvăluiri, singura filozofie posibilă în lumea lui Brumaru & Niculescu.
