Les armes retournées. Colonisation et décolonisation française, de Nouschi André

Istoriografia franceză face o netă distincţie între primul imperiu colonial, cel constituit sub dinastia de Bourbon, pierdut in mare măsură în anul 1773 în urma unui lung razboi cu englezii şi cel de al doilea imperiu colonial, cel constituit în secolul al XIX-lea. Cauzele apariţiei acestuia au fost diverse. Amintim (1) cauze economice şi comerciale căci posesiunile reprezentau pieţe de desfacere a produselor franceze finite. Marile porturi franceze au influenţat puternic adoptarea unor decizii favorabile constituirii imperiului colonial francez (Marsilia a tras de autorităţile de la Paris pentru a cuceri Algeria, colonie către care s-a îndreptat o mare parte din efortul colonial francez de-a lungul întregii existente a imperiului colonial, iar Bordeaux a făcut presiune pentru expansiunea Franţei către Africa neagră) (2) Biserica Catolică nu a fost indiferentă faţă de expansiunea colonială franceză, încurajând-o prin prezenţa unor foarte activi misionari catolici (de altfel implicarea unei escadre franceze în Indochina a fost motivată de uciderea unor misionari catolici).

Vaticanul a încercat să profite de noile posibilităţi oferite de dinamsimul colonial al Franţei, singura putere colonială catolică ce se afla în plina expansiune, spre deosebire de Spania si Portugalia, aflate într-un declin evident. După eşecul imperialist al lui Napoleon, Franţa şi-a îndreptat impulsul cuceritor către alte spaţii geografice mai puţin cunoscute şi exploatate, mai permeabile, în care Franţa a deranjat mai puţină lume.

Fără a avea forţa navala a Marii Britanii sau puterea economică şi populaţia Germaniei dupa unificare, Franţa a reuşit să asambleze un imperiu colonial format din teritorii care nu aveau nimic in comun precum: Maghrebul (Algeria, Marocul, Tunisia) Africa Ecuatorială Franceza (AEF), Africa Occidentală Franceză (AOF), Congo-Brazzavile, Madagascar, Guyana în America de Sud, Indochina în Asia şi Noua Caledonie, insulele Thaiti etc. in Oceania. (3) Franţa a fost încurajată după 1870 chiar de către Germania lui Bismark să se ocupe de afacerile coloniale în speranta germanilor că francezii vor uita de Alsacia si Lorena.

Peste tot unde au pus piciorul francezii au trebuit să se impună în primul rând din punct de vedere militar. Nici un popor indigen nu şi-a dat seama de beneficiile civilizatorii aduse de francezi, opunând o rezistenţă mai mult sau mai puţin înverşunată, în funcţie de factorii locali. Totuşi, francezii au profitat de starea de înapoiere tehnologică în care au gasit respectivele teritorii dar şi de divizunile interne, inexistenţa unui stat puternic şi centralizat după modelul vest-european.

Militarii şi marinarii francezi nu au avut prea multe remuşcări atunci când a venit vorba să folosească forţa pentru a cuceri vreun teritoriu sau altul, profitând şi de distanţa foarte mare care separa Parisul de coloniile in care se aflau implicaţi. Generalilor si amiralilor francezi le pot fi acordate destule credite pentru constituirea acestui al doilea imperiu colonial, mult mai extins şi mai trainic decât primul, din simplul motiv că, în general, până prin anii 1930 ei aveau o putere nelimitata de decizie pe teren. Directivele Parisului au ajuns întotdeauna cu o mare întârziere chiar şi în Alger, cea mai apropiată şi importantă colonie franceză ca să nu mai vorbim despre Guyana, Indochina sau Noua Caledonie. Fiind conştiente de importanţa luării deciziilor în timp real, autorităţile de la Paris nu şi-au dezavuat militarii niciodată, preferând să le susţina politic acţiunile (de multe ori sângeroase).

Nu rascoalele, rebeliunile popoarelor supuse au constituit principalul pericol la adresa imperiului colonial francez chiar dacă unele au fost extrem de sângeroase şi de îndelungate ( francezii au pacificat Algeria, trecând-o prin foc şi sabie timp de aproape treizeci de ani iar pentru a înfrânge în 1921-26 Republica rifanilor din Maroc, condusă de Abd el Krim francezii au fost nevoiţi să concentreze peste 200.000 de militari dotaţi cu întreaga tehnică de luptă modernă, inclusiv avioane de bombardament, forţe aflate sub comanda competentului general Philipe Petaine) ci concurenţa celorlaltor puteri vest-europene care se aflau şi ele în goana pentru dobândirea de colonii. Principalul concurent a fost Marea Britanie care beneficia de ceea ce Franţei i-a lipsit întotdeauna pentru a fi o mare putere mondială: o flotă numeroasă. Semnarea Antantei cordiale în 1904 a pus capăt acestei rivalităţi (care la un moment dat, în anul 1895 a riscat chiar să degenereze în război deschis, motivul fiind unul cât se poate de serios: Africa).[1]

Peste tot francezii au deschis bănci ceea ce cam contravine percepţiei noastre asupra socialismului francez din secolul al XX-lea. In secolul al XIX-lea francezii erau foarte capitalişti şi întreprinzători (Banca Algeriei a fost înfiinţată în 1851, Banca Martinicăi în 1851, Banca Guadeloupe, Banca Reunione, Banca Senegalului în 1853 iar în 1875 Banca Indochinei). Băncile şi-au investit însa capitalul obţinând profit maxim. Construirea de cai-ferate a fost o altă influenţă majoră pe care coloniile franceze au suportat-o. Analiza introducerii acestei inovaţii tehnologice este complexa. Pe de o parte, indiscutabil, a produs o schimbare majora in respectivele regiuni permitand comunicarea, (o tragere catre contemporaneitate a unor zone foarte subdezvoltate) pe de altă parte aceste căi-ferate au fost construit de forţa de munca locala, tratată destul de rău de către francezi (chiar dacă nu se mai poate vorbi de scalvie, totuşi condiţiile de muncă era foarte proaste determind o rată a mortalităţii foarte ridicata- André Gide menţionează această situaţie în jurnalul său de călătorie din Congo). În plus, căile-ferate erau construite mai degrabă în funcţie de interesele economice şi militare ale Franţei nu în funcţie de necesitătile locale (necesităţi pe care francezii le defineau). În perioada 1830-1914 în Algeria şi Tunisia au fost investite cele mai mari sume de bani urmând Indochina şi, la mare distanţă, Africa. Indigenii înşişi au plătit echiparea cu diverse instalaţii a coloniilor pentru ca francezii au creascut foarte mult impozitele.

Algeria şi Franţa, o poveste de dragoste dramatică

Prezenţa Algeriei in istoria Franţei este unul dintre cele mai interesante exemple de interconexiune istorică problematică, destul de asemănător cu un alt dosar complex, cel dintre Irlanda şi Anglia. Algerul a fost prima cucerire importantă a Franţei după eşecul napoleonian, coasta mediteraneana a Algeriei incepand a fi cucerita in anul 1830. Celebrul Alexis de Tocquville a întreprins o misiune de control în Alger în 1847. Raportul său critic la adresa stării coloniei nu a fost luat în seamă de către autorităţile de la Paris. Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea au apărut în viaţa politică franceza doua grupuri de interese majore, unul adept al colonizării Algeriei iar celălalt criticând implicarea Franţei în zonă. Această diviziune politică internă în functie de subiecte coloniale nu era singulară în Europa chiar şi Marea Britanie cunoscând un fenomen similar în anul 1886 în legătură cu problematicul statut al Irlandei. Acesta chiar a divizat Partidul Liberal al primului-ministru Gladstone.

Încet-încet prezenţa europeană în Algeria a fost uitată atât de algerieni cât şi de francezi. După colonizarea Canadei (în zona Marilor Lacuri- Quebec), singura colonizare masivă pe care au mai efectuat-o francezii de-a lungul istoriei lor coloniale a fost cea din Algeria. Daca la început, în anul 1833 se aflau doar 7.800 de francezi şi europeni în noua posesiune, în anul 1856 minoritatea europeana ajunsese deja la 159.000 de persoane iar in 1886 la 465.000. În anii 1930 în Algeria locuia o comunitate importantă de peste 2 milioane de francezi şi europeni (pentru că în Algeria franceză s-au stabilit şi mulţi spanioli, italieni, maltezi).[2] Ca peste tot în lumea colonială, pentru a face atractiv un ţinut îndepărtat şi nu foarte ospitalier (în afara coastei) autorităţile coloniale au expropiat masiv terenurile ţăranilor arabi care au fost împinşi către deşert. Statul francez a preluat automat toate terenurile şi pădurile a căror proprietari fugiseră în faţa penetraţiei franceze (nu putini seniori arabi au preferat să se exileze din Dar–el-harb, ţara războiului, a infidelilor în Dar-el –Islam, zone stăpânite de musulmani).

Francezii au fost aproape de a avea un stat francez minoritar în Algeria, un fel de apartheid à la française, însă nu au reuşit să se menţină în Algeria la fel de mult timp precum a făcut-o comunitatea albă din Africa de Sud sau din Rhodesia din mai multe motive: (1) arabii algerieni aveau o conştinţă naţională mult mai accentuată faţă de populaţia africană la care se adaugă factorul religios şi cel politic (toată zona mediteraneana arabă a Africii se afla în plină fierbere) (2) englezii, spre deosebire de francezi, adepţii centralismului şi în domeniul afacerilor coloniale, au permis încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea un grad mult mai ridicat de autonomie coloniilor în care se aflau un număr însemnat de settelers (colonişti anglofoni din Marea Britanie, englezi, galezi, scoţieni sau irlandezi). Dominioanele engleze au dovedit viabilitate instituţională iar atunci când englezii au fost nevoiţi să le lase singure acestea nu au cunoscut prea multe dificultăţi în a-şi gestiona politica internă, uneori într-o maniera represivă accentuată (cazul Africii de Sud).

Recent a apărut în sălile de cinema din Franţa filmul“Le cartouche gauloise” realizat de regizorul algerian Mehdi Charef, film în care se redă drama războiului din Algeria din perspectiva unui copil arab de 11 ani, Ali a carui cel mai bun prieten este un puşti francez, Nico. Ruptura societăţii îi va afecta şi pe ei căci Nico pleacă în Franţa alături de întreaga comunitate de 2.700.000 de francezi şi europeni (cunoscuţi şi sub titulatura de les pieds noirs).

Este interesant de analizat dacă şi cum societatea franceză a trecut peste drama algeriană. Retragerea din 1962 şi semnarea acordurilor de la Evian a determinat chiar un grup de militari francezi radicali din Algeria care au format Organizaţia Armată Secretă (OAS) să încerce să-l asasineze pe Charles de Gaulle. Perspectiva acordării independenţei Algeriei arabe a dus la organizarea de către elemente extremiste din rândul coloniştilor francezi, deloc încântate cu perspectiva de a pierde totul a unui puci de patru zile in aprilie 1961. Baricadele au fost ridicate pe strazile Algerului. Rebeliunea care a pus din nou faţă în faţă francezi împotriva francezilor a fost înăbuşită fără probleme. Faptul că foarte multi pieds noirs s-au raliat OAS nu i-a plăcut deloc lui de Gaulle care nu a avut nici un cuvânt de compasiune în public faţă de soarta a doua milioane de francezi nevoiţi să-şi abandoneze caminele pentru a pleca în Franţa.

Decolonizarea

Dezastrul militar francez din vara anului 1940 nu avea cum să nu influenţeze lumea colonială franceză care a resimţit puternic şocul. Din acest moment putem vorbi de începutul destrămării imperiului colonial francez. Daca iniţial acesta s-a aflat sub autoritatea Vichy-ului treptat a basculat către Forţele Franceze Libere conduse de către de Gaulle. În Siria au avut loc chiar confruntări armate între forţele coloniale rămase fidele Vichy-ului şi trupele lui de Gaulle si cele britanice care, pentru a împiedica infiltrarea germană au ocupat preventiv ţară. Distrugerea aproape în totalitate a flotei a contribuit suplimentar la tăierea legăturilor dintre Metropolă şi colonii.

Situaţia coloniilor franceze la sfârşitul războiului nu era deloc roză: Indochina fusese ocupată de japonezi iar Marocul, Algeria şi Tunisia de către anglo-americani care le-au predat lui de Gaulle. La 8 mai 1945 a izbucnit revolta în Algeria iar în 1947 în partea de vest a insulei Madagascar, ambele înăbuşite violent de către francezi. Acum ne poate apărea surprinzător faptul că autorităţile franceze nu şi-au dat seama de imposibilitatea de a mai deţine un număr atât de mare de colonii în noile condiţii geo-politice postbelice, într-o lume în care ponderea Franţei scăzuse accelerat. Interesantă este si atutudinea pe care a adoptat-o de Gaulle. Daca generalul a fost vizionar în 1940, în privinţa lumii coloniale a rămas înţepenit în aceeaşi atitudine intransigentă.

În conferinţa de la Brazzaville din 1943 el a respins categoric acordarea de drepturi politice suplimentare coloniilor. A preferat ca de-a lungul războiului mondial să stoarcă coloniile franceze de militari şi fonduri căci, rupte de Metropolă, Forţele Franceze Libere nu ar fi putut lua parte pe teatrele de război din Libia, Italia, Franţa sau Germania fără aportul deosebit de important al efectivelor coloniale. Popoarele colonizate nu au aşteptat marinimia francezilor, unele dintrele ele adoptând calea insurecţiilor naţionale care au implicat Franţa în două dintre cele mai sângeroase şi lungi războaie ale întregului proces de decolonizare: războiul din Indochina (1946-52) si cel din Algeria (1954-1962).[3]

Istoriografia franceză dezbate şi astăzi motivele acestei decolonizări dureroase destul de diferită faţă de decolonizarea engleză. În ciuda uriaşei importanţe a subcontinetului indian (perla Coroanie britanice) si a faptului ca intregul sistem colonial englez fusese construit de la premisa apărarii drumului Indiilor si implicit a Indiei, autorităţile laburiste de la Londra au acordat independenţa şi chiar au încercat să aplaneze tensiunile dintre musulmani si hinduşi prin crearea statelor India si Pakistan. Spre deosebire de englezi, francezii nu si-au dat seama de noul context international şi s-au agăţat de Indochina cu multă încrancenare. Georges Bidault, ministru de externe in mai multe guverne postbelice franceze a cerut americanilor folosirea bombei atomice împotriva comuniştilor nord-vietnamiezi.

Una din capcanele decolonizarii: atât guvernele englez şi francez au încercat după 1945 să potolească cumva revoltele populaţiilor autohtone din colonii prin acordarea cetăţeniei. Această procedură a avut efect de bumerang căci după obţinerea independenţei de către noile state (prin violenţă sau nu) zeci de mii de foşti colaboratori locali ai administraţiilor engleză şi franceză şi-au luat tălpăşiţa către Metropolă, fiindu-le frică de răzbunările noilor autorităţi (cazul Algerie ţară în care aproape toti evreii au ales calea exilului in Franta si în Israel). E drept acest val imigrationist nu a pus probleme deosebite, fata de valurile imigrationiste din anii 1970. Pentru Franţa de azi trecutul colonial este cât se poate de prezent. Războiul suburbiilor care a inflamat la propriu si la figurat statul francez în anul 2006 îşi are principala cauză în numeroasa minoritate musulmană pe care statul francez a eşuat să o integreze în totalitate. Radicalizarea unei minoritati a provocat acele grave incidente.

Concluzii

Procesul colonial francez trebuie privit şi analizat nuanţat, o abordare alb-negru fiind departe de adevar, aspectele negative imbinandu-se cu cele pozitive. Evident că francezii nu au cucerit teritorii doar de dragul civilizării unor indigeni sălbatici, cum a clamat mult timp propaganda colonialistă. Au făcut-o din raţiuni financiare, politice şi economice. Evident, militarii francezi au reprimat orice încercare de revoltă atât timp cât acest lucru a fost posibil (până după cel de al doilea război mondial). Pe de altă parte francezii au introdus, cu forţa, în multe ţări timpul istoric european, cu tot ceea ce inseamna acesta, cele bune (progresul economic, îngrijire medicală, infrastructură, şcolarizare, toate limitate, e drept) şi cele rele (boli, liberalizarea unor armamente moderne etc.). Administraţia colonială franceză[4] poate fi condamnată mult şi bine dar ceea ce ni se pare izbitor este faptul că pe ruinele acesteia nu s-au instalat nişte democraţii elveţiene sau daneze ci, în marea majoritate a cazurilor, dictaturi sângeroase, uneori aberante care au provocat bai de sange la o scală de neconceput pe vremea blamatei dominaţii coloniale. Administraţiile coloniale franceze stiau ca cel puţin teoretic se aflau sub supravegherea Parisului, în timp ce dictatorii locali africani se simt foarte bine în pielile lor de leopard. Chiar dacă este un proces mai puţin spectaculos decât altele constituirea imperiului colonial a reprezentat cel mai important proces din istoria Franţei din secolul al XIX-lea.

[1] Atât Anglia cât şi Franţa doreau să realizeze două mari proiecte geo-politice: să unească posesiunile lor africane de la un capăt la celălat, astfel că în anul 1895 trupele coloniale ale genralului francez Marchand s-au trezit faţă în faţă cu cele ale generalului englez Kitchner. Francezii înaintau din est (Congo Brazzaville) către est (Marea Roşie) iar englezii dinspre Egipt către Karthoum-Sudan). Acest eveniment este cunoscut în istoriografie drept incidental de la Fachoda. Dupa cateva saptamani de tensiune, francezii s-au retras.
[2] Nouschi Andre- „Les armes retournees. Colonisation et decolonisation francaise”, Editions Belin, Paris, 2005

[3] Numai Portugalia a ţinut cu dinţii la fel de mult de colonii precum Franta, ea luptând în Angola şi Mozambic aproape 13 ani, de la începutul anilor 1960 până când revoluţia garoafelor a înlăturat regimul moştenitorului lui Salzar, Marcelo Caetano.
[4] In cadrul acesteia era exilati si multe elemente indezirabile in Metropola, fapt ce ne-a adus aminte de surghiunul functionarilor incompetenti sau corupti din Vechiul Regat in Basarabia dupa 1918.