”Legendele șefului de gară”, de Adrian Petru Stepan
Streamland (Editura Univers), 2017
Câteodată ai parte de cărți care conțin subiecte destul de incitante, cu elemente care pot trezi interesul oricărui cititor, dar care asamblate dau senzația de lucru nedus la capăt, de banalitate, de lipsa unei construcții sau a unei teme care să țintească un mesaj către potențialul cititor. Senzația aceasta s-a păstrat pe tot parcursul mini-romanului lui Adrian Petru Stepan, ”Legendele șefului de gară”, pe parcursul căruia am sperat la ceva neașteptat care să-l scoată din banalitate. Un final altfel, imprevizibil, nu e suficient.
Premisele sunt interesante, așa cum spuneam: într-un orășel de provincie, cu o gară construită pe vremea Austro-Ungariei, și renovată recent, un șef de gară își împărtășește impresiile cu privire la copilăria și adolescența sa, anii în care a studiat și felul în care a ajuns șef de gară, condimentând amintirile cu tipologiile locului, fie că vorbim despre cel căruia i-a luat locul, legendarul Virilică, tatăl său sau Nea Costel. Povești frumoase, așa cum sunt și cele despre pasiunea sa pentru trenuri, felul în care a reconstruit gara sau localurile din oraș, în care se poate mânca un bulz strașnic.
Locul amintirilor este luat deseori de prezent, cel în care șeful de gară holtei este vizitat de frumusețea Ella, o femeie fatală căsătorită, despre care știe prea puține, noi la fel, iar al cărei rol în poveste nu pare a fi decât de a fi martor și ascultător al derulării amintirilor personajului principal:
”Era spirituală, inteligentă, cunoștea o mulțime de lucruri, era o enciclopedie, și nu simțea nevoia să epateze punându-și la colț companionul cu câte știa. Adică era o bună parteneră de discuții, de luat masa, de savurat un pahar de vin, de făcut politică, de disecat comportamente, de produs orgasme. Ar trebui oare să mă consider fericit că am cunoscut-o?” (pag. 41)
Pe lângă transpunerea acestei povești de dragoste, pe care până și naratorul o consideră neverosimilă, un alt fir narativ ne poartă spre comoara din munți, descoperită în adolescență la ruinele stratificate ale mai multor timpuri istorice, o aventură care ne duce cu gândul la întâmplările pionierilor din seria copilăriei noastre, ”Cireșarii”.
Toate aceste pagini și povești sunt frumoase și bine scrise, suscită interesul cititorului, dar impresia generală este, din punctul meu de vedere, palidă și destul de banală. Această pentru că, deși personajele sunt interesante, iar legăturile dintre povești au cursivitatea necesară, nu există un scop pentru care temele și întâmplările diferite au fost puse cap la cap într-un roman. Mi s-a părut că ”Legendele șefului de gară” nu are o miză, așa cum nu are nici mesaj și mi-ar fi plăcut ca să existe o acțiune închegată, care să determine cititorul să rămână, la sfârșit, cu ceva gânduri, fie că e vorba de întrebări sau de răspunsuri.
De asemenea, nu mi-a mers la inimă nici faptul că autorul pare să-și amestece uneori gândurile cu cele ale naratorului, intrând în poveste pentru a spune câte ceva despre condiția scriitorului, a operei în general, dar și despre cititorul român (uite că, astfel, îi pot contrazice impresia că cititorul român este mai mereu de sex feminin: ”Fără metafore inutile, îmi permit să-mi delectez cititoarea – pentru că am aflat că cititorul în România este aproape întotdeauna de sex feminin – cu o întâmplare aproape neverosimilă.” – pag. 44-45). Astfel alcătuit, rămân cu câteva descrieri, cu câteva lucruri interesante și atractive din firele palalele, dar și cu impresia că volumul este destul de banal.
