”Legături de sânge: Povestea Ioanei”, de Aurora Liiceanu
Editura Polirom, Seria de autor Aurora Liiceanu, Iași, 2013
Cu o contribuție de Mihai Ioan Micle
Diferența dintre bine și rău este una foarte vagă și reprezintă un subiect de analiză extrem de interesant, mai ales într-o societate în care individul capătă proporții uriașe, în care individualismul este un trend, iar mărcile acestuia nu mai cunosc limite. Așadar, pare evident ca un specialist în psihologie, renumit pe plan național, să dorească să expună acest subiect la un nivel mai mare, prin intermediul unei povești și deci a unei cărți. Această poveste este totuși doar o filă din proiectul Aurorei Liiceanu, căreia i s-a dedicat o serie de autor la Editura Polirom, aceasta fiind interesată în special de feminin, rolul acesteia în societate, precum și tenebrele caracterului ei.
Cărțile doctorului și cercetătorului în psihologie, Aurora Liiceanu, fac parte dintr-o categorie prea puțin exploatată în România, și anume literatura de specialitate. Totuși, Povestea Ioanei pare să aibă și mărci ale beletristicii; elementele reale (prea reale câteodată, dar autoarea ne previne încă de la început că pentru a citi cartea aceasta, trebuie să te pregătești să uiți de categoriile de bine și rău așa cum le concepem noi), sunt expuse într-o manieră armonioasă, precum și cu o anumită duioșie, factori ce, împreună, denotă un oarecare iz de ficțiune. Povestea nu este expusă ca parte a unei anchete, a unui dosar (ceea ce este în realitate, dacă e să gândim stricto senso), ci este înfrumusețată de o stilistică a limbajului, de anumite particularități de exprimare care împreună duc la crearea unui idiostil, aflat undeva între limbajul metaforic și plin de elemente stilistice (folosirea proverbelor și zicalelor), specific beletristicii, și specialitate, cu termeni specifici psihologiei și nenumărate referințe din acest domeniu. Pentru un împătimitor de ficțiune, această lectură va fi una diferită, descriirile elaborioase fiind înlocuite de interogații și recomandări din cele mai diverse.
Povestea Ioanei – așa cum spune și titlul – ne spune povestea Ioanei, poreclită Biba, sau Tataia – în lumea de după gratii – o femeie ce, în urmă cu mulți ani, și-a ucis în bătaie fratele mai mare, din cauza unei situații ajunsă la limită și a unor frustări acumulate de-a lungul anilor. Autorii acestei cărți (documentarea pentru această carte a fost realizată în colaborare cu Mihai Ioan Micle, dar a fost scrisă de către un singur autor, Aurora Liiceanu, ce a expus părerile unanime ale celor doi), au dorit, prin analiza acestui caz, să folosească o biografie construită pentru a vedea complexitatea naturii umane și permanența opoziției dintre bine și rău, indiferent de fragilitatea graniței dintre acești doi termeni și de versalitatea legilor. Am dorit ca, în fața prestigiului mereu crescând al emoției și al imaginii, să nu uităm că trebuie să existe un echilibru între opinia noastră și afectivitatea publică, între idee și emoție.
Ca în orice poveste, există și o concluzie – raportarea la distincția bine-rău nu trebuie realizată doar din punct de vedere personal -, mesajul, elaborios expus și argumentat, nu are caracter moralizator, Ioana nefiind expusă criticilor sau prejudecăților. Această femeie, cu o copilărie săracă din punct de vedere al mijloacelor materiale, al afectivității din partea părinților sau al educației, găsește în fratele mai mare un model datorită luptei continue dusă de acesta pentru libertate. Modelul acesta s-a impus la o vârstă fragedă, când copilul nu are capacitatea de selecție a binelui de rău, iar cum dezvoltarea Ioanei s-a produs în același mediu, pe fondul acelorași probleme, modelul a fost urmat în continuare, fără nicio interogație din partea femeii asupra moralității acțiunilor fratelui. Apoi, Ioana nici nu a avut vreodată capacitatea să constate influența pe care fratele ei a avut-o asupra ei, asupra caracterului ei. Prin urmare, putem spune că pariul în vederea creării unui caracter sănătos a fost pierdut încă din copilărie. În ciuda modelului cam libertin și certat cu munca, aflat în persoana fratelui, Ioana a fost o persoană descurcăreață, ce nu s-a sfiit niciodată să muncească, ce și-a crescut până și nepoatele, dar care avea o problemă de stabilitate, nereușind să-și închege o familie. Prin urmare, peste ani ajunge din nou în casa părinților, de data aceasta cu fratele mai mare, dar cu care nu reușește să se înțeleagă deoarece își vede propria muncă nerespectată.
Comportamentul obișnuit al fratelui se răsfrânge de data aceasta asupra ei, iar acest lucru nu este permis de către Ioana, care într-un moment de „luciditate” (ținând cont de comportamentul ei, aș zice că în acel moment Ioana a reușit să scoată la suprafață realitatea caracterului ei, acele gânduri negre ce zac în fiecare dintre noi și pe care încercăm să le dominăm prin diverse mijloace – majoritatea umanității, cea care se controlează, este compusă din asasini imaginari, iar minoritatea, din asasini reali, Eric-Emmanuel Schmitt în Povestea Ioanei), își face singură dreptate. De fapt Ioana atrage după ea și alte nenorociri, căci un ghinion enorm se abate și asupra fratelui mai mic, chemat de către Ioana în ajutor, care este acuzat la rându-i la 20 de ani de închisoare, de unde nu avea să mai iasă pe propiile picioare.
Din demersul efectuat de autori, psihologic vorbind, reies la iveală doi factori care au contribuit la cristalizarea personalității Ioanei și implicit, la acest ultim act, considerat de către Ioana unul necesar și evident: unul ar fi factorul genetic (trăsăturile oferite de către genele părinților), iar celălalt, factorul social dat de către educația și mediul în care individul se dezvoltă. În cazul acesta, pare să existe o combinație între cei doi factori, deci gestul ultim pare să fi fost inevitabil. Într-o altă carte, Aurora Liiceanu afirma că regretul este ceva personal. Remușcarea este ceva interpersonal, Ioana având regrete, dar strict legate de o alegere anterioară crimei, ce practic este considerată de către Ioana cauza acestui eveniment. Cât despre crimă, de ce să existe remușcări în condițiile în care însuși fratele bătut recunoaște înainte de ultima suflare că ar fi omorât-o pe Ioana dacă ar fi fost în locul ei.
O poveste tragică, cu un deznodământ ce bate ficțiunea și care oferă o imagine a calității oamenilor, unde educația este la limită sau inexistentă, iar oamenii luptă pentru supraviețuire la fiecare oră. O lume în care moralitatea nu este bine definită, cel puțin nu în termenii oferiți de societate, și care pare să nu aibă prea mari șanse de reabilitare fără un ajutor exterior, din partea statului bineînțeles. Însă, acesta este doar unul din contexte. Persoane care uită sau care nu au înțeles niciodată distincția bine-rău există peste tot, în toate mediile, singura diferență fiind dată de educație și deci de capacitatea de simulare și ascundere a eului real.
1 comment