Jurnalul unei dadace, de Emma McLaughlin si Nicola Kraus

Newsweek a declarat ca romanul lor The Nanny Diaries – este un “fenomen” ! Si fiti atenti! Exista continuarea, “Nanny Returns”!!! Haideti sa vedem si noi ce este cu acest “fenomen”!

In adolescenta si pe parcursul studiilor, amandoua autoare au lucrat ca dadace, astfel ca au ajuns sa cunoasca in detaliile cele mai intime aceasta activitate si mediul in care se desfasoara, ceeace le face sa ii construiasca eroinei lor, Annie Braddock un parcurs bogat, plin de experiente care de care mai complicate si mai stresante, dar invaluite intr-o acida satira la adresa societatii si a moravurilor acesteia.

Si ideea de baza – de fapt aceea pe care imi intemeiez si eu existenta de zi cu zi este aceea ca centrul de rezistenta psihica al omului este SIMTUL UMORULUI, fara de care viata ne-ar atarna ca o ghiulea agatata de picior.

Nan Braddock, Nanny a noastra, este in ultimul an de studii, in pragul sustinerii absolventei, face parte dintr-o familie obisnuita muncitoare si iubitoare din middle class american, care i-a transmis o educatie normala si plina de bun simt, locuieste intr-o minuscula garsoniera impreuna cu o tanara stewardesa (din pacate uneori si cu iubitul sforaitor al acesteia) si trebuie sa lucreze pentru a se autosustine financiar. Si alege sa munceasca in domeniul studiilor sale – educatia si formarea copilului.

Prologul romanului este un deliciu, pentru ca prin cuvintele lui Nan facem cunostinta cu o atenta, fina si plina de umor analiza sociala a mediului in care isi desfasoara munca si unde, asa cum spunea ea “dar, daca-ti faci treaba bine, poti sa fi sigura ca ajungi somera”. In familiile bogate, care locuiesc in uriase apartamente in care camera copilului se afla foarte departe pozitionata de cea a parintilor si asa dupa cum ne spune Nanny “De fapt, daca ar mai exista un etaj, camera copilului s-ar afla cu siguranta acolo. Imi vine in minte imaginea unui biet copilas de trei ani, abia trezit dintr-un cosmar, care trebuie sa se echipeze cu o cascheta de explorator si o lanterna pentru a porni in cautarea parintilor, inarmat cu o busola si cu hotararea sa de neclintit.” In familiile bogate in care copilul este un accesoriu de lux, pe care rareori trebuie sa il atingi, dar cu care trebuie sa te etalezi in societate, la iesirile mondene, pe care il poti uita stingher in bucataria inoxata si nichelata mancandu-si alimentele organice, dar alaturi de care nu vei simti niciodata magia copilariei. Si angajata in astfel de familii, Nanny exclama: “Unde e copilul din aceasta casa? Unde e femeia din aceasta mama?”.

Dar Nan iubeste copii, se apropie de ei si isi croieste impreuna cu acestia un univers comun, iar Grayer X, micutul de 4 ani ai familiei X din Upper East Side (doamna X o superficiala etalandu-si pantofii de la Prada in diverse activitati mondene si domnul X – bancher – total desprins de nevasta si copil), devine noul obiect al muncii pentru eroina romanului.

Acum este momentul ca Nan sa ne impartaseasca din experienta ei de munca si ne face urmatoarea confidenta: “In principal, exista trei feluri de slujbe de dadaca. Tipul A: asigura putin “timp-in-doi”, cateva seri pe saptamana, oamenilor care muncesc in timpul zilei si sunt parinti mai mult noaptea. Tipul B: ofera cateva dupa-amiezi pe saptamana, acorda o “pauza-de-sanatate-mintala” femeilor care sunt mame cu norma intreaga. Tipul C: face parte dintr-un colectiv care se ingrijeste ca o femeie care nici nu munceste, nici nu se ocupa de copil sa aiba “timp-pentru-sine” 24 de ore din 24. Iar felul in care aceasta isi petrece zilele ramane pe veci un mister”.

Trebuie spus ca aceasta ultima experienta a lui Nan, relatata in roman, se refera la tipul C!

Doamna X – ca de altfel toate amicele si cunostintele ei din high class – are o constructie pe cat de elaborata – pe atat de stramba, in ceea ce priveste viata si activitatea de zi cu zi a unui micut de patru ani: ore de muzica, lectii de inot, ore de educatie fizica, lectii de karate, ore de franceza, lectii de pian, activitati coparticipative mama-copil (bineinteles nu cu mama, ci cu dadaca), intalniri de joaca, terapie ayurvedica, terapie fizica, vizite la Muzeul Frick, Muzeul Metropolitan, Muzeul Guggenheim, Biblioteca Morgan, Consulatul Suediei, Insitutul Culinar Francez, Bursa din New York – sectiunea unde se desfasoara tranzactiile, Centrul de Film Angelika (de preferat la serialul despre Expresionistii germani). Repet, micutul are patru ani. Cu spiritul sau deschis, cu inima plina de caldura, cu talent si cu rabdare, Nanny creaza intre ea si Grayer X, Grover – cum convin intre ei asupra unui nume secret si simpatic – o stare de empatie relaxata. Dragostea, ingrijirile si prezenta ei devin repere stabile in viata copilului, care nu este luat in brate si alintat mai deloc de mama sa, care rareori are parte de cate o convorbire telefonica cu aceasta, iar ideea de tata in familie este reprezentata prin niste surogate hilare: cartea acestuia de vizita pe care Grayer o poarta atarnata la incheietura, sau una dintre cravatele acestuia, pe care Grayer si-o atarna ca accesoriu la pijama.

Sarbatorile iernii, oricare ar fi ele: Halloween sau Craciunul sau Ziua Indragostitilor – in aceste echipe de parinti bogati – nu se petrec acasa, in familie. Sarbatorile devin pretext de alergaturi febrile dupa cumparaturi in magazine de lux, de petreceri opulente la locurile de munca- in banci, in corporatii, in restaurante si baruri, de excursii mondene la Aspen sau altundeva – iar copiii, aceste accesorii necesare dar, ah – atat de incomode – devin bagajul lasat complet in grija dadacelor. Dar Grayer, datorita lui Nanny, are parte de caldura si dragostea adevarata a unui camin, caci in apartamentul bunicii acesteia, este introdus in magia sarbatorilor: mananca dulciuri dupa pofta inimii, asculta si canta colinde, impodobeste simplu si cu drag un brad de Craciun. Iar Nan, in mijlocul acestei atmosfere, ne spune din prea plinul inimii ei tinere: “iar eu mai adaug un dram de iubire pe care i-o port lui Buni”.

Solicitarile doamnei X devin din ce in ce mai impovaratoare pentru Nan. Programul prelungit de lucru – chiar cu riscul pierderii orelor de curs sau al examenelor, obligatii suplimentare privind prepararea mancarii sau goana dupa cumparaturi, momentele de criza in care pustiul se imbolnaveste si mama sa lipseste intreaga noapte de acasa – toate dovedesc din partea angajatoarei, o totala lipsa de respect pentru dadaca, o totala incapacitate si disponibilitate a doamnei X de a fi mama. Amuzante in acest sens sunt cuvintele lui Nan: “Suna telefonul, dar las robotul sa preia apelul. E … doamna X, care suna sa se intereseze daca mai am veun strop de sange in mine pe care nu l-a supt inca…”.

De fapt acesti parinti – familia X, sunt niste monstri, la fel ca si multi alti parinti pe care Nanny ii cunoaste la intalnirile de joaca. Domnul X are o amanta cu care isi inseala sotia chiar si in apartamentul comun si este previzibil ca fara vigilenta si inventivitate, Doamna X este pe cale sa isi piarda atat barbatul, cat si starea financiara si pozitia in societate, asa cum de altfel au patit alte cateva cunostinte de-ale ei, care traverseaza paginile romanului. Insa doamna X este versata si vicleana. Ea insasi l-a castigat pe domnul X, strecurandu-se in patul acestuia, in timpul unui mariaj anterior, asa incat campul de bataie ii este cunoscut, iar tactica si strategiile de lupta o absorb cu totul, o indeparteaza total de copil, de nevoile lui, de viata lui.

Si aici autoarele romanului fac o critica plina de umor a celulei familiare: una dintre intalnirile de joaca ale lui Grayer are loc intr-o familie in curs de divort unde teritoriul casnic valorand in jur de douazeci de milioane de dolari este impartit intre parinti prin delimitare cu fasii late de banda izolanta, la alta intalnire de joaca, Nanny si Grayer nimeresc la o familie in care mama este drogata in ultimul hal, circula pe jumatate goala si organizeaza o batalie nebuna cu glazura pentru prajituri, o fetita venita in casa lui Grayer pentru a se juca cu el, declara ca ea are o familie cu doi tatici, iar in finalul crizei conjugale din familia X, doamna X anunta plina de satisfactie o noua sarcina si aparitia unui nou copil in viitor, probabil doar in calitate de moneda de schimb si chezasie a indesctructibilitatii familiei.

Autoarele ii construiesc lui Nan un portret plin de lumina si de caldura unui tinere dornice sa se faca utila, sa munceasca, sa iubeasca, dar sa si fie respectata pentru pregatirea ei, pentru devotamentul ei si pentru calitatea ei de om. Ironie, desigur, caci respectul este un cuvant si mai ales un sentiment, total necunoscut atat doamnei X cat si haitei ei de asa zisi prieteni cu care se inconjoara in activitati mondene. Acesti parveniti emblematici ai unei societati consumeriste si pervertite nu au in primul rand un seflrespect, necum sa isi respecte semenii, chiar daca acestia masoara 80 de centimetri sau undeva spre 180 cm. In egoismul lor profund, aceste excrescente humanoide respecta banul, luxul, confortul, puterea, iar aceia care nu dispun fara limite de ele, sunt redusi la pozitia de sclavi in serviciu neconditionat.

Iar copiii acestor familii sunt complet lasati in grija dadacelor, aceste fiinte gata sa isi sacrifice in fiecare moment timpul si viata personala, in slujba bietelor sufletele in cautare de intelegere, alint, mangaiere si repere stabile.

Iata un pasaj extraordinar de bine conturat de autoare, care exemplifica drumurile paralele pe care evolueaza parintii si copiii in familiile reunite la un moment dat intr-o seara de vacanta in Nantucket, intr-un restaurant celebru, cand cei maturi, hotarasc sa-i scoata din local pe cei mici, pentru a nu fi deranjati in timpul cinei:

“Il asez …pe Grayer.., ii tai carnea de pui si iau o furculita plina cu piure de cartofi.

– Ei bine, atunci, Nanny, de ce nu-i duci pe copii afara pana terminam? ma intreaba ea (doamna X) dulce.

Si astfel, imi petrec restul timpului intr-un vant umed, dandu-i lui Gryer sa manance pui cu nisip, luat dintr-o farfurie de polistiren. Curand ni se alatura si Andrew, urmat apoi de alti trei copii. Jucam Cap, Umeri, Genunchi si Picioare. Jucam Mama, Imi Dai voie si Semaforul. Dar mai mult de atat nu poti face cu cinci copii intr-o parcare intunecoasa, inainte sa-ti doresti sa-i vinzi”.

Servitutea lui Nan in viata familiei X se incheie. Nu pentru ca ea si-ar abandona munca si atasamentul pentru copil, ci pentru ca doamna X simte ca si-a dezvaluit prea mult din gaunosenia ei existentiala si stie ca banul si pueterea ii vor asigura in viitor sclavia altor dadace. In final, Nan incearca sa-si exprime toate sentimentele retinute atata vreme, incearca sa le deschida celor doi soti ochii sufletului si ai mintii asupra responsabilitatii ca parinti, asupra micutului Grayer, care “nu este un accesoriu comandat dintr-un catalog” si care merita sa fie iubit.

Camera ascunsa cu care doamna X o urmarea de ceva vreme pe Nan, este martora cuvintelor de ramas bun ale dadacei: “Deci, aveam de gand sa plec. Dar nu pot. Pur si simplu, nu pot. Grayer va iubeste. Am fost martora iubirii pe care v-o poarta. Lui nu-i pasa ce haine purtati sau ce i-ati mai cumparat in ultima vreme. El doar va vrea aici, cu el. Vrea sa-l doriti in preajma. Si nu v-a mai rams mult timp. Nu va va mai iubi neconditionat multa vreme. Iar curand, nu va va mai iubi deloc. Asa ca, singurul mod in care va pot fi de folos in noaptea asta ar fi sa va trezesc dorinta de-al cunoaste. E un omulet fantastic – e amuzant si istet, e o bucurie sa fii in preajma lui. L-am iubit si l-am pretuit foarte mult. Si as vrea sa faceti si voi asta. Amandoi, pentru ca, ei bine, pentru ca e de nepretuit….Si daca altceva nu, atunci macar ne datorati, mie si altora pe care i-ati fraierit, un dram nenorocit de respect!”

Inca o caracteristica a acestui roman, ca de altfel si a altora din seria Chic Lit, este prezenta Urbanului in derularea actiunii. Prin urban inteleg Orasul (aici, in speta este vorba despre New York), cu cartierele sale, magazinele si restaurantele de marca. O alta prezenta vie este Contemporaneitatea, prin care inteleg prezenta in timp real in actiune a Mediei, respectiv emisiunile de TV cu protagonistii lor sau presa, sau autorii cunoscuti ai momentului, intr-un cuvant contectivitatea la prezentul real si viu!

Da, dupa parerea mea, romanul este fantastic! Viata adevarata – si cu bune si cu rele – tipologii umane caracteristice unei societati de consum superficiale, disecata si analizata cu fin simt critic, dar si cu umor de calitate. Umor care reprezinta, asa cum am mai spus, centrul de rezistenta psihica al omului!

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro.