”Istoria Romei. Până la domnia lui Constantin”, de M. Cary și H.H. Scullard
Editura ALL, ediția a III-a, București, 2008, 814 p.
Traducere de Simona Ceaușu
O introducere generală în istoria Romei este lucrarea lui M. Cary, în mod deosebit apreciată la jumătatea secolului trecut (prima ediție din 1935, a doua din 1954), completată de discipolul său, H.H. Sculard, într-o ediție din 1975, pe care o și reproduce prezenta traducere a Editurii ALL.
Un mileniu de istorie, o unitate explicată în 44 de capitole grupate în VI părți, cu 35 de hărți, sute de ilustrații (alb-negru) surprinzând principalele artefacte: monumente , monede, vederi aeriene, statuete, picturi, reconstituiri, detalii. Precum orice lucrare istorică de anvergură, este însoțită, de-a lungul a aproape 200 de pagini, de tabele cronologice, genealogice (ale gintelor, cum ar fi Cornelia, Aemilia ș.a.), liste ale împăraților (de la Augustus la Constantin), bibliografii, glosar, note și indexuri, ce permit consultarea lucrării în mod transversal, în funcție de interesul urmărit. Fiecare capitol cuprinde discuții ce reunesc două sau mai multe discipline sau teme de cercetare dintre următoarele: istoria (o critică a izvoarelor), politica (statele clientelare), dreptul (când discută despre legi), agricultura (și implicațiile ei politice sau istorice), politica fiscală, economia, industria, comerțul, artele și literatura, excursuri despre arhitectură și dinamica orașului, despre viața privată, științe, filozofie, religie.
Ca regulă generală, discursul istoric coboară în prezentul faptelor, atunci când descrie impactul unei anumite legi asupra populației, reacțiile celor guvernați, atitudinile care compun în cele din urmă istoria, urmărindu-se cu meticulozitate o serie de alte istorii mai mici care compun cadrul general, precum cea a instituțiilor politice (tribunii și tribunatul, puterea Senatului, consulatul), a vieții sociale, a faptelor eroice, luându-se în discuție o serie impresionantă de surse.
Titlurile celor VI părți (Italia preromană, Romanii cuceresc Italia, Cucerirea bazinului mediteranean, Căderea Republicii, Consolidarea Imperiului Roman, Declinul Imperiului Roman) sugerează o abordare de tip biologist a istoriei, dar argumentația de multe ori face toate distincțiile necesare; în capitolul de concluzii se poate citi o frază tipică pentru această metodă: „Deși Dioclețian și Constantin au prelungit viața Imperiului Roman, ei nu au putut vindeca boala care îl distrugea. Imediat însă, autorii marchează și relativitatea acestei metode: „Nu toate elementele unei culturi pot intra în declin în același timp”. Că se vorbește de transformare a unor structuri sau de schimbare, se precizează o singură cauză clară: declinul a fost cauzat și de unele „erori în structura politică a Imperiului”, precum birocrația sau deciziile improprii în moment nefaste.
Culeasă pe două coloane, cu menționarea ideilor principale în manșeta textului, pentru a facilita o căutare sigură, Istoria Romei este o lucrare monumentală, cu o stilistică ce face adesea referire la evenimente moderne, cu scopul de a confirma că centrul lumii se află la Roma. Astfel, Vespasian are o politică fiscală asemănătoare cu cea a lui Henic VII (cu ingeniozitatea acestuia – este cuvântul exact) sau Byron elogiază Colosseumul și importanța sa, ce va dăinui până la sfârșitul lumii. Faptele romanilor sunt explicate adesea printr-un vocabular politic modern, ce folosește termeni precum extremism (curentul e opinie reprezentat de senatorii care i se împotriveau lui Caesar) sau terorism (termen adesea asociat unor campanii militare).
Astfel, lumea romană devine inteligibilă pentru cititorul modern și, precum orice paradigmă clasică, exemplară prin faptele sale.
