„Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, de Norman Davies (2 vol.)
Editura Polirom, Colecția Historia, București, 2014
Traducere de Carmen Bartl
Primele două părți aici și aici.
Domnia lui Ioan al III-lea Sobiescki, spaima turcilor (1674-1696), a rămas cu litere de aur atât în istoria Poloniei, cât şi a Europei. Un personaj aparte, provenind dintr-o bogată familie a voievodului de Rutenia, experimentat în luptele cu turcii încă din 1674, când a anihiliat în mod miraculos armata otomană superioară numeric şi condusă de Husein-Paşa tot lângă Hotin. A avut o căsnicie foarte fericită pentru standarele epocii, când acestea erau de obicei aranjate pentru a servi mai degrabă interese politice, cu o franţuzoaică ajunsă la vârsta de 4 ani în Polonia, Marie-Casimire de la Grange d’Arquien. Sobieski a intrat în istoria Europei prin înfrângerea decisivă pe care a administrat-o otomanilor care în vara anului 1683 asediau pentru a două oară, aparent decisiv, Viena. Armata sultanului numără aproximativ 140.000 de oameni, împăratul şi întreagă Curte austriacă s-a refugiat la Linz, iar comanda oraşului asediat a fost încredinţată lui Rudiger von Starhemberg.
Sobieski a acceptat să sară în ajutorul austriecilor, nu fără a fi stimulat financiar, însă premiul cel mare era prea ademenitor pentru a nu profita de conjuctură, mai ales în conditiile în care el cunoştea foarte bine tacticile, punctele slabe, dar şi dotarea militară a otomanilor. Forţele expediţionare poloneze au început să se adune la Cracovia pe la mijlocul verii, fiind formate iniţial doar din 26.000 de oameni şi 29.000 de cai. O forţă mai puţin numeroasă, formata din alţi 10.000 de oşteni, a fost trimisă în Podolia pentru a crea o diversiune în spatele armatei principale otomane, iar 10.000 de lituanieni trebuiau să se întâlnească cu forţele principale în Moravia (însă au tărăgănat, ajungând după bătălie). Sosind în apropierea Vienei împresurate şi suferinde, Soieski a preluat comanda tuturor forţelor creştine (74.000 de oameni, un raport de 2 la 1 în favoarea turcilor compensat din plin de forţa cavaleriei creştine). După cum se ştie, atacul aliaţilor creştini a zdrobit efectiv armata otomană care, decimată (chiar şi marele vizir a luat-o la goana, abandonând un tezaur remarcabil descris de Sobieski într-una din scrisorile către soţia sa) a părăsit Viena, luând-o la fugă spre Ungaria unde un alt număr de confruntări de mai mică amploare, toate sfârşite cu victorii ale creştinilor, a marcat decisiv refluxul expansiunii otomane în Europa.
Steagul verde al Profetului, capturat de regele polon, a fost trimis în dar Papei la Roma cu mesajul clar, care demonstrează convingerile religioase profunde din epoca, VENIMUS, VIDIMUS, DEUS VINCIT. Paradoxal şi ceea ce i se reproşează în continuare lui Sobieski, de victoriile lui asupra turcilor a profitat mai degrabă Austria, care şi-a extins imperiul în sud-vestul şi sud-estul Europei (Croaţia, părţi din Serbia, întreagă Ungarie istorică ce cuprindea şi Slovacia, Transilvania etc.) Partea a doua a domniei lui Sobieski nu a mai fost la fel de glorioasă precum războaiele împotriva otomanilor pentru că regele era mai degrabă un războinic decât un politician, adminsitrator sau reformator. „Când a murit era un bătrân dezamăgit. Când episcopul Zaluski a insistat să-şi scrie testamentul, acesta din urmă a răspuns cu indiferenţă Nu mă ascultă cât sunt în viaţă. Oare după moarte are să fie altfel?[1]
Sfârştul dramatic al Uniunii avea să se petreacă în timpul dinastiei saxone (1697-1763), când Republica a ajuns la cheremul vecinilor ei mai puternici, mai avizi de dominaţie, Prusia care s-a eliberat de sub vasalitatea medievală polonă, Rusia şi nu în ultimul rând, Austria care a uitat rapid ceea ce-i datora lui Sobieski şi polono-lituanienilor. Faptul că regele era ales de către nobili a creat acea portiţă a amestecului acestor puteri care toate aveau un interes clar în a-şi impune pretendentul. Toate măsurile de reformare a sistemului politic au fost sortite eşecului. „Împărţirea Poloniei, realizată în trei etape-în 1773, 1993 şi 1795- a constituit o situaţie fără precedent în istoria modernă a Europei (..) nu există nici un alt exemplu de situaţie în care să fie anihilat, cu sânge rece, unul dintre statele istorice ale Europei.” În ajunul primei împărţiri, Uniunea continua să aibă 730.380 km pătraţi şi o populaţie de 11 milioane de oameni, ceea ce reprezenta o tentaţie de prim ordin pentru noile puteri absolutiste.
În 1773, cele trei puteri expansioniste s-au pus de acord pentru prima oară astfel încât Uniunea a fost silită să accepte ca Prusia să preia 5% din teritoriul Republicii şi 580.000 de oameni, Rusia 12,7% şi 1.300.000 din cetăţenii ei, iar Austria 11,8% şi 2.130.000. Unicul suveran care a protesta a fost cel al Spaniei. Încercările de reformare a sistemului politic intern, promovate de anumite forţe poloneze, în frunte cu celebra Constituţie din 3 mai 1791 au fost zadarnicite de intervenţiile perverse ale Rusiei care, în mod evident, nu avea nevoie de o Polonie competitivă şi modernizată (cum nu are nevoie acum de o Ucraină puternică, pe picioarele ei) care au dus la un alt război ruso-polonez din 1792-93 care chiar dacă a început bine pentru polonezi, căci la 18 iunie 1792 au respins forţele ruse cu mari pierderi din partea invadatorilor s-a sfârşit cu înfrangrea lor şi cea de a doua partajare a Uniunii polono-lituaniene între învingătorii ruso-prusaci (care până în 1914 s-au înţeles foarte bine-aveau un cadavru de ciopârţit, o ordine imperială de apărat). Rebeliunea lui Tadeusz Kosciuszko, cel care participase şi la Războiul de Independenţa al coloniilor americane de sub dominaţia britanică, un Lafayette polonez, şi înăbuşirea ei violentă de către trupele ţariste ajutate de cele prusace, deportarea regelui, masacrarea locuitorilor din oraşele care rezistaseră a fost semnul începutului lungii traversări a deşertului de către poporul polonez. Nemaiexistând nici o autoritate care să semneze vreun tratat, Polonia a fost pur şi simplu desfiinţată tacit. Tratatul final de împărţire între Prusia, Rusia şi Austria a fost semnat pe 15/26 ianuarie 1797 la Sank Petersburg. Până în 1918 Polonia nu a mai existat. Poporul polonez da.
(va urma)
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro.
[1] Pag. 405.
