Cartea secretă a Fridei Kahlo, de F. G. Haghenbeck
Editura Nemira, București, 2016
Traducere: Elena-Anca Coman
”Să ai curaj să trăiești, că de murit, oricine poate muri.”
Frida Kahlo, pictorița de origine mexicană, aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Lucrarea lui F. G. Haghenbeck, combinând subtil realitatea cu miticul, conferă însă o nouă perspectivă asupra durerii pe care Frida a trăit-o vreme de aproape treizeci de ani. Născută Magdalena Carmen Frieda Kahlo y Calderón, pe 6 iulie 1907, în Coyoacán, deși toată viața a afirmat că s-ar fi născut pe 7 iulie 910, deoarece dorea ca nașterea să coincidă cu Revoluția Mexicană, se îmbolnăvește de poliomielită pe când avea șase ani, iar după aceea piciorul său drept va deveni mai subțire decât cel stâng, defect pe care îl va ascunde îmbrăcând rochii lungi, viu colorate.
17 septembrie 1925 este o dată fatidică. Frida va avea un accident grav, autobuzul în care se afla izbindu-se de un tramvai, în urma căruia corpul îi va fi perforat de o țeavă. Acest eveniment va avea urmări grave asupra sănătății sale, ea scăpând cu viață, însă o viață plină de durere fizică. Ulterior, va apărea și cea emoțională, alături de pictorul Diego Rivera, pe care începe prin a-l admira pentru talentul artistic și sfârșește prin a-l iubi obsesiv, dorindu-l numai pentru sine pe cel care era mai totdeauna alături de o nouă cucerire feminină.
F. G. Haghenbeck, autor mexican de origine germană, ne conduce printr-o călătorie magică și mitică prin viața Fridei, de la momentul accidentului la debutul și ascensiunea relației tumultuoase cu Diego Rivera, dezvoltarea artei ei, a personalității sale, dar și dorința ei nestăvilită de a cunoaște, experimenta și împărtăși la un moment dat prin intermediul unei mici școli pe pictură. Din volum nu lipsesc nici personaje precum Georgia O’Keeffe, Leon Trotsky, Nelson Rockefeller, Ernest Hemingway, John Dos Passos, Andre Breton, Henry Miller, Salvador Dalí sau Pablo Picasso, nume sonore ale culturii internaționale. Parcursul extraordinar al artistei este asezonat cu rețete din bucătăria mexicană, pe care ea le-a pregătit de-a lungul timpului pentru prieteni apropiați, iubite sau iubiți, dar mai ales ca ofrandă pentru Ziua Morților (2 noiembrie), care a căpătat proporții uriașe în economia unei vieți trăite la limită, însă cu o pasiune greu, dacă nu imposibil pentru cei mai mulți, de egalat.
”Relația cu elevii ei era ciudată, ea însăși se simțea ieșită din context ca profesoară, căci trăncănea împotriva propriilor opere. Dar era unică și avea darul de a captiva. Indiferent ce spunea, o ascultau cu toții. Monologurile ei erau condimentate cu veselie, umor și pasiune de viață. Vorbea într-o spaniolă de cartier, presărată cu expresii populare, cu ironie și într-un mod unic. Doar siguranța de a se ști liniștită alături de Diego o ajutase să lase puțin melancolia durerii puțin la o parte. Era ca și cum s-ar fi născut din nou și în loc să încerce să mute munții din loc și-ar fi acceptat realitatea imperfectă, bucurându-se din plin de fiecare gură de aer”. (pg. 277)
Tradiția mexicană și viziunea deosebită asupra morții au avut un impact deosebit asupra vieții Fridei, care s-a considerat privilegiată pentru supraviețuire, în ciuda vieții chinuite pe care a fost nevoită să o ducă. Moartea va fi personalizată, Frida va avea numeroase discuții fictive cu Nașa, dar și întâlniri cu Mesagerul care vestea de fiecare dată evenimente nefericite. Având parte de atâta durere, uneori dusă la extrem și epuizând-o pe artistă, începi să te întrebi de unde pofta de viață? Refugiul în artă a fost multă vreme ceea ce a ținut-o pe linia de plutire, până în momentul în care durerea a preluat controlul și a trebuit să fie înfrânată de morfină. Un schimb inechitabil, care a văduvit-o pe Frida de tot ce avea mai de preț. S-a pierdut și pe sine, spre final devenind aproape de nerecunoscut și pentru cei mai apropiați.
„Un tablou poate să te înlocuiască, dar te previn că odată cu trecerea anilor, vei fi din ce în ce mai aproape de mine şi am să-ţi smulg bucată cu bucată viața după care tânjeşti atât. Există lucruri pe care omul nu le poate dezlega, dar am să își acord viața pe care o ceri doar pentru că ai reușit să îmi înveselești sărbătoarea. Înainte de a ne lua rămas bun, mă folosesc de privilegiul de a fi Nașa ta pentru a-ți face cadou un gând: Frida, să-ți fie frică de ce îți dorești… uneori dorințele se îndeplinesc. (…)
Dacă-ți dorești să-mi acorzi supunere, va trebui să-mi dai o ofrandă generoasă în fiecare an. Eu mă voi bucura de alimentele, florile și cadourile pe care mi le vei oferi. Te previn: întotdeauna îți vei dori să fi murit azi. Voi avea grijă să-ți aduc aminte zi de zi.” (pp.62-63)
Un om care a iubit enorm viața, dăruind pasiune și tot ce a considerat că poate mai bun în fiecare clipă, aproape incapabilă să îi urască și pe cei sau cele care i-au făcut rău de-a lungul vieții. A rămas fidelă, paradoxal, în ciuda infidelităților, familiei și lui Diego, neputându-se separa niciodată total de acest monstru. O atracție bolnăvicioasă, care i-a cauzat multă nefericire, dar pe care probabil nu a mai putut-o stăpâni la un moment dat. Un rău cu care te obișnuiești prea mult și care ajunge să te acapareze, o fire libertină și rebelă, iremediabil subjugată de durere și iubire. Devenind prietenă chiar și cu amantele lui Diego,iertându-și sora pentru relația cu propriul soț, Frida va reuși să învingă aproape orice obstacol întâlnit. Între minte și corp însă a existat totdeauna o barieră greu se surmontat. În ciuda succesului de care s-a bucurat, sufletul ei a tânjit mereu după altceva.
”Totuși, Frida se simțea izolată, străină de acel grup de oameni care se sufocau în propria retorică. Se simțea nelalocul ei. La vernisaj, fermecătoare în obișnuita ei rochie de prințesă aztecă, a rămas într-un colț uitându-se cum se perindau personalitățile una după alta. Ținând în mână paharul cu băutură și înfășurată în mantila ei, popularitatea operei sale a fost excesivă și copleșitoare. Poate că era prea mult pentru o femeie care picta doar pentru a alunga durerea de a trăi. Acest gen de laude și felicitări putea să îl măgulească pe Diego, dar nu și pe ea. Ar renunța la tot succesul pentru a se întoarce la soțul ei și pentru ca el să îi fie fidel.” (pg. 261).
Cartea Plantei de Mentă, carnețelul negru în care Frida își notase prețioasele rețete și de la care a pornit volumul lui F. G. Haghenbeck a apărut la una dintre expozițiile pictoriței, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Din cele 143 de pânze semnate de Frida care există, aproape două trei sunt sunt autoportrete. O viață transpusă pe pânză. Romanul Cartea secretă a Fridei Khalo combină excelent realitatea și ficțiunea, este scris într-o manieră accesibilă, nu abundă în detalii politice sau biografice excesive, iar forma de jurnal intim se potrivește excelent cu povestea în sine, ajutând la susținerea ei. Mi-a plăcut mai mult a doua jumătate, după ce Frida se descoperă atât ca femeie, cât și ca artistă și începe să jongleze cu puținele atuuri pe care le-a avut.
Pactul cu Moartea o condamnă la o viață de coșmar în cea mai mare parte, căci în ciuda zâmbetelor, hora chinurilor începe odată ajunsă în intimitate. Tributul este greu de plătit, mai ales că Frida nu va putea avea nici copii, o altă suferință greu de îndurat. Deși a rămas însărcinată de trei ori, a fost nevoită să renunțe de fiecare dată. Marile iubiri i-au fost refuzate, însă tristețea i-a fost o amantă credincioasă totdeauna.
”Să îți prelungești viața cu riscul de a suferi? Existență în schimbul durerii? Dacă ți-a oferit această învoială, nu mi se pare ceva rău. La urma urmelor ne naștem pentru a suferi”. (pg. 241)
