„Confesiunea”, de Jessie Burton
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2021
Traducere din engleză şi note de Iulia Gorzo
„Femeia nu este sexul slab. E cel mai nobil dintre cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere” (Mahatma Gandhi)
După succesele răsunătoare cu romanele Miniaturista şi Muza, scriitoarea şi actriţa de origine britanică Jessie Burton propune o nouă poveste ancorată deopotrivă în tradiţia romanului psihologic şi în tendinţele literaturii modern-contemporane de a ne face martori la tainele eternului feminin.
În acest context, deşi am fi tentaţi să credem că ne aflăm în faţa unor întâmplări cât se poate de cunoscute prin caracterul lor aparent previzibil, vocea autoarei ne înfățișează în romanul Confesiunea o serie de intrigi şi mistere detașate pe plan temporal și reunite, în același timp, în intenția de a ne reaminti că, dincolo de orice loc și orice timp, prieteniile adevărate sunt acelea menite să joace un rol important în descoperirea sinelui.
Asistăm astfel, pe de-o parte, la o serie de întâmplări petrecute în Londra anilor 1980, mai precis la întâlnirea dintre Elise Morceau – o tânără lipsita de dragostea materna si derutata in fata unui drum necunoscut şi scriitoarea de succes Constance Holden. Acest moment anunţă începutul unei prietenii deopotrivă familiale și platonice şi trezeşte în tânăra orfană sentimentul unei plonjări într-o lume nouă, plină de taine şi de emoţiile unei prime iubiri:
Se gândi la Connie ca la o vrăjitoare din pădure, plecată în căutare de alte Gretel pe care să le aducă acasă, momindu-le cu turtă dulce şi zaharicale (…) Elise moţăia cu capul în poala lui Connie şi până la urmă adormi în timp ce degetele lui Connie îi mângâiau tâmplele cu o tandreţe de care nu-şi mai amintea să mai fi avut parte în viaţa adultă (…) Pentru Elise începuse cel mai frumos capitol din viaţa ei – poate singurul capitol frumos de care avusese parte vreodată (…) Lui Elise îi plăcea casa lui Connie pentru linişte, o linişte aşa cum nu mai cunoscuse niciodată şi pe care era mândră că reuşise s-o găsească. Connie o ademenise acolo, iar Elise tânjea nu să evadeze, ci să rămână. Era primul loc pe care simţise că l-ar fi putut numi acasă (pp.20-21, 41, 47).
Intensitatea sentimentelor pe care spiritul tânăr, sensibil şi şovăitor le poarta acestei scriitoare inzestrate cu o fire matură şi nonconformistă tinde să capete amploare odată cu plecarea celor două la Hollywood. În această călătorie iniţiatică, Elise pătrunde în universul acaparator al Los Angeles-ului, care i se dezvăluie drept „un loc plin de vise ciudate (…), de sucuri din alge (…) de bungalouri cu adevăruri ascunse în spatele uşilor învăluite în întuneric” (p.70), un oraş în care „trebuie să fii deştept să supravieţuieşti” (p.77) şi în care singurul sprijin pare a fi prezenţa scriitoarei aflată în centrul atenţiei:
În depărtare, plajă; soare, da; ţara făgăduinţei, da. Dar de aproape, Elise o voia doar pe Connie. Voia pace şi linişte şi mici momente de viaţă. Connie era puternică în acel moment: zbura în L.A. cu celebrul ei roman (…). Avea s-o protejeze ca o amuletă într-un loc ca L.A., unde altădată nu şi-ar fi găsit rostul. Elise nu avea o amuletă. O avea doar pe Connie (p.71).
Dincolo de această dimensiune luminoasă şi provocatoare, evadarea din atmosfera plină de rutină a vieţii de la Londra ascunde şi o latură profund pragmatică, în care cele două personaje tind să se lase prinse în mrejele unui carusel menit să le dezvăluie adevărata identitate. Astfel, chiar dacă Elise îşi găseşte în scriitoarea iubitoare de faimă un confident ideal, simţind că poate să îi destăinuie chiar şi „adevărul pe care nu-l mai spusese nimănui” (p.87), existenţa ei tinde să fie umbrită de o serie de confruntări cu propria realitate:
Elise simţi că o cuprinde un val de ură iraţională faţă de Connie, pentru că era prizoniera ei. Ar fi vrut să aibă şi ea treizeci şi opt de ani şi să primească tablouri de la prietene americane (…). Dar ea se mulţumea să privească de pe margine. Nimic din toate astea nu era al ei (…). Nu-şi dorea decât să plece – să se întoarcă la Londra, doar ea şi Connie. Avu revelaţia dureroasă, înfiorătoare, că noua viaţă de care se agăţase îi aluneca printre degete (…). Noaptea se adâncea. Toată lumea o lua în braţe pe Elise, o săruta pe obraji, o ţinea de braţ sau de mână – şi cu fiecare îndemn să se distreze, având tinereţea de partea ei, Elise se simţea tot mai singură (pp.94, 130 şi 232).
Lăsându-se prizonieră a acestor sentimente, Elise se îndrăgoasteşte de Matt, soţul celei mai bune prietene a lui Connie şi se transformă, când nici nu a prins prea bine de veste, într-o fiinţă liberă, dornică de a evada dintr-o lume asemănătoare celei a Micii Sirene şi de a cunoaşte şi o altfel de dragoste, chiar dacă aceasta era una interzisă:
Simţea o afinitate faţă de Matt şi intuia că era reciproc. De fiecare dată când intra cu el în apă, se simţea minunat de liberă. În preajuma lui, nu se temea de propriile confuzii şi îndoieli, pentru că el era normal şi uman (…). Abia când ajunseră la aeroport şi opriră în parcarea pe termen lung, Elise alese Mexico Cty (…). Era o experienţă nouă pentru ea să ia hotărâri de asemenea magnitudine. Încălca un hotar, iar senzaţia de distanţare era şi mai intensă: lucruri care se potriveau cu senzaţia lui Elise că-şi trăia viaţa ca un peşte pe uscat (pp.231 şi 259).
Dincolo de acest miraj, deznodământul acestei prime poveşti este unul tragic, înfăţişându-ne o tânără a cărei existenţă capătă dimensiunile unei permanente lupte cu umbre ale trecutului şi cu prezentul implacabil, cu momentul în care Elise devine soţie, iar mai apoi mamă:
Elise stătea pe nemişcată în patul lor mic şi curat (…) şi se întreba ce făcea Connie în acel moment. Cât de repede avea să-şi dea seama de plecare ei? Şi-o imagină pe Connie răsturnând mese şi scaune ca s-o găsească, o joacă de-a v-aţi ascunselea. Îşi imagină îngrijorarea şi vinovăţia ei. Asta-i dădea o satisfacţie tristă, înciudată. (…) În apartament nu exista timp. Elise avea senzaţia că orice ar fi însemnat timpul înainte de naştere se diliatase apoi într-un sistem solar inaccesibil ei (…). Elise se simţea paralizată când încerca să conceptualizeze un viitor în care să fie o protectoare bună şi puternică (pp. 261, 230 şi 231).
În paralel cu cele petrecute în urmă cu 30 de ani, o altă poveste se desfășoară, aducand-o in prim-plan pe Rose Simmomns, o tânără a zilelor noastre, a cărei existență pare să fie marcată de atingerea unui vis:
Aveam paisprezece ani când am omorât-o pe mama. Până atunci o ţinusem numai în culise, unde făcea lucruri mai interesante decât mamele celorlalţi, aşteptând doar un semn de la mine ca să intre în viaţa mea (…). Au fost hălci mari de timp când nu m-am mai gândit la ea. Şi am avut perioade din viaţă în care i-am simţit intens absenţa. Când au devenit populare metodele de căutare pe internet, am aruncat după ea năvoadele lor care restrâng existenţa – dar n-am găsit nici o Elise Morceau în lungile nopţi de singurătate (pp. 22 şi 25).
Aflând că scriitoarea Constance Holden a fost o prezenţă importantă în viaţa mamei sale, Rose îi citeşte romanele de succes, iar mai apoi, se hotărăşte să devină asistenta acestui personaj controversat, care trezește nenumărate suspiciuni în rândul societății, pentru că nu mai scrisese nimic de foarte multă vreme, iar acum este pe punctul de a crea o noua poveste, un roman „despre ce înseamnă să iubești pe cineva cu prețul pierderii de sine” (p.153). Prin aceasta, Londra, tărâmul atâtor povești scrise cu măiestrie de Sir Arthur Connan Doyle si Agatha Christie, redevine spațiul unor întâmplări misterioase, în care prezentul se întrepătrunde cu reverberații ale trecutului. Înzestrată cu intuiția specific feminină, Rose tinde sa întregească panoplia eroinelor experte în elucidarea misterelor și devine un detectiv al propriilor sale origini, dornic de a-și descoperi trecutul, chiar cu prețul schimbării propriei vieți. Ea se transformă in Laura Brown și, din dorința nestăvilită de a se apropia de adevăr, devine protagonista propriei fantezii:
Îmi plăcea sa fiu Laura. Era mai îndrăzneață, mai eficientă și mai amuzantă decât Rose. Rose era o creatură total diferită. Mai puțin sigură pe ea, mai speriată. Nu călătorise niciodată prea departe – prefera să stea în casă. Nu știa cum ar fi trebuit să arate viața ei. (…). Connie avea să mă întrebe, probabil, despre viața Laurei, și cu cât petreceam mai mult timp împreună, cu atât mai greu avea să-mi fie să mă-nchid în muțenie. Și chiar dacă inventam o poveste, asta n-avea să-mi afecteze prezența în fața lui Connie. Ba chiar ar fi putut funcționa ca un fel de scut protector, ascunzându-mi adevărata identitate după fortificațiile verbale ale unei identități mai interesante. Și imediat ce aveam să aflu povestea mamei, aveam să plec, luându-mi cu mine toate invențiile si lăsând-o pe Connie cu ale ei (pp.140-141).
Cu toate acestea, pe măsură ce firul acestei povești se desfășoară, descoperim că, asemenea celor întâmplate in trecut, Rose se lasă la rândul ei prinsă in mrejele unei relații a cărei forță tinde sa îi scindeze din ce in ce mai mult existența:
Lucram pentru Connie de șase săptămâni, dar aveam senzația că trecuse mai mult timp – parc-aș fi fost acolo de ani de zile, parcă ne-am fi cunoscut de dinainte și am fi așteptat amândouă momentul potrivit să ne reunim, încrezându-ne în sincronizarea vieților noastre (…). Îmi făcea plăcere să mă gândesc că fusese pe undeva inevitabil sau predestinat să mă angajeze ea, dar categoric manipulasem situația ca să ajung acolo (…). În viața mea nu mai existase nici o femeie ca ea (…). Ca o pisică, te tolera pe lângă ea, ceea ce te făcea să-ți dorești să rămâi. Dar trăiam o dilemă. Cu cât tăceam mai mult, cu atât mai mult puteam rămâne in acel sanctuar, dar în același timp aveam să mă irosesc, ignorând cine eram cu adevarat. (pp. 181-182).
Însă, dacă în cazul mamei, experiența acestei prietenii pare că a avut un final deloc fericit, întâlnirea cu Constance Holden, lucrul la editarea manuscrisului și în special aflarea adevărurilor ascunse reprezintă pentru Rose o modalitate de a realiza o incursiune în universul propriei persoane:
Alături de Connie, începusem să mă sondez, să mă intreb cine voiam sa fiu cu adevarat, cum și unde (…). Epuizată, sleită, am rămas privind în gol pe fereastra bucătăriei, gândindu-mă iar la tata. El fusese mereu lângă mine. La orice piesă școlară în care jucam, oricât de mărunt ar fi fost rolul. La orice proiect de lucru manual. (…) Înainte să devin adolescentă si să mă desprind, el îmi fusese mereu alături. M-am gândit cum toată viața fusesem obsedată de mama si m-am simțit trădătoare. Mă concentrasem atât de mult asupra părintelui care nu fusese niciodată lângă mine, încât nu-l apreciasem suficient pe cel de lângă mine (pp. 310 si 371).
Astfel, finalul deschis al romanului coincide cu transformarea Rosei într-o femeie puternică. Preluând de la Laura spiritul dornic de aventură, decide să lase în urma utopiile și umbrele prezentului și să înceapă o nouă viață, fără a uita să păstreze amintirea unei prietenii de dincolo de timp și de granițe:
Venisem la Connie ca s-o caut pe mama, dar mă găsisem pe mine însămi. Asta fusese revelația mea: că pur și simplu nu mai puteam pierde timp sperând ca oamenii aveau să mă iubească și să mă respecte (…). Nu trebuia să mă mai uit la mine și să-mi văd defectele. Nu trebuia să mai înlesnesc viețile altora în detrimentul propriei mele vieți. Trebuia să țin cu dinții de încrederea în sine și hotărârea Laurei Brown, să mi le însușesc. În sfârșit, viața mi se deschidea în față (p.376).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.elefant.ro, https://www.theguardian.com/, https://www.jessieburton.co.uk, https://www.paginadepsihologie.ro, https://finesociety.ro)
