”În gaură”, de Arthur Suciu
Editura Adenium, Colecția Punct.ro Proză, Iași, 2016
”Mă întrebam din nou: de ce mă voi fi apucat de scris chiar acum, când nu mi se întâmplă mai nimic? Ce să relatezi despre tine, dacă nu faci altceva decât să zaci? Am nevoie de o intrigă. OK, numai că eu tocmai m-am autoexclus din orice intrigă. Sunt o depresie suspendată în vid – acesta nu-i un subiect pentru un roman. (Dar vreau eu să scriu, de fapt, un roman?)” (pag. 73)
După ce am citit această carte, chiar la această concluzie am ajuns: de ce s-a apucat acest autor de o asemenea carte, de vreme ce în ea nu se întâmplă aproape nimic. Eroul imaginat de Arthur Suciu pare a avea toate caracteristicele hipsterului român, în general, bucureștean în special: lucrează la o agenție de publicitate, este necăsătorit și se plimbă des pe la barurile și crâșmele din Centrul Vechi, este degustat de lumea politică dâmbovițeană și merge chiar și la protestele din timpurile recente, nu își găsește liniștea, este nefericit și depresiv. Este adevărat, nu este bucureștean get-beget, ci vine undeva din provincie, dar cine mai este bucureștean 100% în aceste timpuri?
Desigur, Arthur Suciu își condimentează un pic personajul astfel încât să nu pară a fi doar unul de duzină, îi crește un pic vârsta și îl face un pic depresiv, precum sunt probabil mulți dintre bărbații de 40 de ani. Această vârstă devine un moment hotărâtor al vieții, cel în care ni se pare că trăim jumătatea vieții pe acest pământ și ar fi trebuit ca până acum, realizările adevărate să fie undeva în spate. Urmează responsabilitățile și, de ce nu?, creșterea copiilor și nepoților și culegerea roadelor vieții de până atunci. Când colo, bărbatul devine mai depresiv, mai aproape de latura boemă a traiului, cu tendințe de nepăsare și aproape definitiv nefericit. Plus cu dorința sa de a pune mâna pe orice femeie îi stă în cale:
”Chiar dacă se ține bine, pe un bărbat la 40 de ani îl trădează privirea lipsită de iluzii, acea față căzută, libidinoasă, la vederea căreia femeile se simt, dacă nu violate, cel puțin dezbrăcate. Nu fără rost se spune că ochii sunt oglinda sufletului.” (pag. 16)
”De vină e, în primul rând, vârsta. La 40 de ani, viitorul se întunecă. Cerul vieții devine apăsător. E tot mai greu să ridici ochii. Începi să privești mai mult în pământ, ca patrupedele. După 40 de ani, viața arată ca o sufragerie prost luminată, pentru că becurile lustrei s-au ars între timp. Ai intrat în partea descendentă a vieții, te duci la vale pe tobogan. Toboganul e, cred, cea mai bună metaforă a vieții. Urci cu efort o scară abruptă, înaintezi pe un platou scurt, apoi îți dai drumul la vale: asta e tot.” (pag. 132)
Problema acestui personaj nu este că nu este credibil sau că nu există în realitate, construit pe același tipar, ci că tipologia lui a început să fie prea des întâlnită în romanele autorilor români contemporani, iar abundența unui asemenea personaj determină pretenții din partea cititorilor, fiecare trebuie să aducă ceva nou, ceva inedit și să fie construit cu talent pentru a fi cu adevărat memorabil. Nu este cazul aici, principala problemă a romanului ”În gaură” fiind acea că personajul principal nu are niciun ideal, nu aduce în prim plan niciun mesaj, nu oferă mai nimic cititorului. Și nu pot spune că nu îl înțeleg pe hipsterul nostru, dimpotrivă (de vreme ce trăiesc aproape aceeași vârstă și am obiceiuri asemănătoare), dar Arthur Suciu nu și-a dăruit personajul cu substanță și motivație.
Desigur, sunt suficiente pagini care merită să fie citite și citate, într-un stil destul de modern, sunt gânduri și gesturi pe care le considerăm comune generației celor născuți la sfârșitul anilor 1970-începutul anilor 1980, poate ultimii oameni care au avut o copilărie suficient de normală ca să respingem azi tehnologizarea excesivă a vieții:
”Facebookul are o natură publicitară. Este astfel construit încât, treptat, ajungi să nu mai poți spune nimic adevărat. Pe Facebook arăți că exiști, nu contează ce scrii.” (pag. 14)
La final, revin la mesajul meu: era nevoie de ceva mult mai consistent, mai profund pentru a compensa lipsa de spectaculozitate a personajului principal, mai ales că romanul este scris într-un stil modern, dar impresia este că povestea este extrem de slabă. Același lucru spune și personajul său, parcă prevestitor, atunci când decide să scrie o carte scurtă (cuvânt pe care îl putem folosi atât la propriu, cât și la figurat):
”Nu vreau s-o lungesc. Voi scrie o carte scurtă, ce crezi? O carte ca un joint sau ca un cocteil Molotov, cum vrei. Toate cărțile adevărate sunt scurte și intense.” (pag. 86)
