”Cartografia lumii de dincolo”, de Laura T. Ilea
Editura Humanitas, Colecția București, 2018
”Problema vine din faptul că vârstele trăirii nu coincid cu vârstele înțelegerii. Că trăim prostește, mult înainte de a fi capabili să înțelegem. Și prin aceasta declanșăm catastrofe peste catastrofe, pe care le putem remodela cu mare greutate mai târziu.” (pg. 176)
Romanul Laurei T Ilea este ca un iureș, mi-a adus aminte de poveștile fantastice ale lui Mircea Eliade, unde protagoniștii sunt iubiți care transcend veacurile, dar și de lucrările lui Jose Saramago, cu fraze încărcate de un sens metafizic, personaje care dincolo de simplitatea aparentă mustesc de sentimente agonizate, dar puțin și de lumea lui Gabriel Garcia Marquez, care înglobează o permanentă componentă magică, personaje care reușesc să vrăjească și subjuge lumea din jur în mod involuntar, prin mecanisme greu de explicat.
Harta e o reprezentare a lumii, dar odată răsturnate reperele obișnuite, ea devine altceva. Fie că e vorba de hărțile diabolice ale lui Johannes Müller sau de harta subiectivă, interioară a Amaliei, călătoriile din romanul Laurei T. Ilea reconfigurează un spațiu al nefamiliarului, a cărui traversare presupune transformări – sufletești, psihice, morale, o lume în continuă schimbare, reactualizată prin intermediul unor scenarii misterioase, prin întâlnirile incredibile între personaje extravagante, care modifică pe nesimțite structura intimă a lucrurilor așa cum le cunoaștem.
”Cartografia lumii de dincolo pendulează între regiuni arhaice ale Transilvaniei şi straniul imperiu al tinereții eterne creat de Johannes Müller la Aachen, în Germania; între Paris şi New York, oraşul în care Armand Carpentier vrea să pună în practică un proiect pe cât de revoluționar, pe atât de înspăimântător; între dansul cu rezonanțe barbare de la târgul de fete și survolarea în trombă a Americii de către Amalia, personajul central al romanului. Mi-am dorit ca această carte să fie premoniția lumii viitorului. O lume stranie, pe alocuri monstruoasă, condusă de obsesia lui all inclusive și de noile reguli ale procreării. O lume pe măsura proiectelor extravagante ale celor câțiva excentrici notorii care o locuiesc”, spunea Laura T. Ilea.
Cartografia lumii de dincolo este o lucrare la fel de ambițioasă ca și titlul, așa am ajuns la legătura cu Jose Saramago, pe care am intuit-o încă de la primele discuții despre roman, la lansarea acestuia la Librăria Humanitas Cișmigiu în septembrie anul acesta. Atât ca stil, cât și ca scriitură, Cartografia este complicată, te poți pierde lejer în ițele țesute de Laura T. Ilea, aproape pe nebănuite. Și dacă nu ar fi firul roșu care străbate lucrarea de la un capăt la altul și care este subtil amintit prin punctări precise, cu siguranță că cititorii mai puțin ambițioși s-ar pierde în încrengătura creată de personaje.
”Infarctul de luni reprezintă încununarea carierei de lăutar. […]
Au ținut-o într-un dans trei zile neîntrerupt. Amalia a văzut întâi semnele sfârșelii pe fața violonistului. […] Muzica își urma suverană mersul, fără să țină cont de trupul lăutarului care se chircea, imobilizându-se, până cădea lat în mijlocul prafului, cu vioara la piept!” (pg. 9)
Deși personajele feminine domină clar scenele romanului, copilul este o componentă importantă, un arc ce declanșează furtuni emoționale și fizice pe parcursul întregului volum și de-a lungul veacurilor înglobate în el. El setează propriu-zis punctele de reper pe hărțile cartografiate mai mult sau mai puțin sistematic de autoare. Căci acolo unde avem impresia că suntem sub semnul coincidenței, raționamente stranii descâlcesc firele narative și îndreaptă acțiunea spre punctele cheie.
”Amalia trebuia să-și asume neplăcerile legate unui avort, nu exista altă soluție. I-a promis că o va face, s-au despărțit pe malul Canalului Saint-Martin, în același loc în care începuse povestea lor. Cu mai puțin de jumătate de an în urmă. Amalia și-a schimbat locuința, și-a aruncat telefonul mobil, nu a mai frecventat prietenii comuni, nu a mai călcat la nicio expoziție de artă, a părăsit corpul de balet, a respins apelurile potențialilor sinucigași […] A dispărut. S-a retras. S-a evaporat.” (pg. 31)
Foarte interesant este demersul Laurei de a crea și recrea povești de dragoste de-a lungul mai multor veacuri și generații, fără a cădea în păcatul unei saga plictisitoare. Personajele feminine sunt aproape vrăjitorești, atât prin puterea de seducție inexplicabilă cât și prin forța cu care reușesc să facă fașă unor provocări mult peste puterile lor aparente. Și de unde inițial pornim de la o țărancă din Apuseni, o vedem apoi transformată peste ceva timp în maestră a combinațiilor în perioada prohibiției de peste ocean, ceea nu este deloc puțin lucru. Dramele personale domină vârful romanului, iubirea este la mijloc, iar notele de bază sunt copiii. Doriți sau nu, sacralizează și desacralizează legăturile dintre bărbați și femei și produc schimbări de destin. Forța lor de dărâma și reclădi chiar în absență este uimitoare și de mulți ani nu am mai întâlnit o asemena măiestrie în conturarea protagoniștilor ca în romanul Laurei T. Ilea.
Se observă foarte clar influența unor întâmplări reale din viața autoarei în roman, unele scene sunt extrem de pătimașe și nu pot fi decât rodul unor experiențe proprii. Nu poți scrie cu atâta patos despre lucruri pe care nu le-ai trăit. Sunt reminiscențe dureroase, aproape că nu prea întrevezi bucuria multe pagini la rând, poveștile sunt aproape extenuante, însă merită cu prisosință efortul de a sta ancorat în istorii care cartografiază nu numai o lume de dincolo, ci și o lume emoțională de aici, adică aproape de sine, interioarele unor personaje feminine care sunt de-a dreptul fascinante. În ciuda călătoriilor și a schimbării locurilor, de multe ori ai senzația că ești într-un spațiu închis, datorită proceselor mentale istovitoare la care sunt supuse personajele și care transferă câte puțin din starea lor cititorului.
Daria, Amalia, Johanes Müller, Andrei și Armand sunt personajele cheie care dansează pe hărțile imaginate de Laura T. Ilea și povestesc despre vise mai mult sau mai puțin împlinite, sunt mereu în căutarea a ceva, un ceva pe care de multe ori nu îl găsesc sau nu îl regăsesc și apoi se retrag timizi în templul interior. Istoriile rele nu sunt disimulate, iar utopiile au aceeași soartă ca în realitate. Avem de-a face cu un roman de ficțiune care stă sub semnul realității, crude de cele mai multe ori, personaje contrastante, unele supuse raționalului, altele ghidate de dans, muzică și vânturi. Există multă poezie în paginile Cartografiei, multe metafore, referiri la situația imigranților din America, romane devenite clasice despre călătorii (Jack Kerouac, On The Road), dar și multă autenticitate, atât în scris, cât și în povești.
”O să vă spun un lucru care o să vă dea de gândit sau măcar o să vă tulbure. Cred cu tărie că existența spiritului e demonstrată atât de existența binelui, cât și de cea a răului. Nu mă refer la răul de mică anvergură. Mă refer la răul extrem. Răul care depune mărturie, poate chiar în mai mare măsură decât binele, pentru existența spiritului. […] Cred că răul există în sine, e dincolo de înclinațiile noastre. El presupune o substanță separată, capabilă să depășească frontierele naturale. Cogito ergo sum a fost o slabă dovadă în favoarea existenței spiritului. Răul e demonstrația absolută că spiritul există.” (pg. 88)
Un roman altfel, un roman cu altfel de teme, cu altfel e scriitură și altfel de intensitate decât am citit în ultima vreme, și aici mă refer la autorii români. Se simte și experiența mutării peste ocean, cu tot angrenajul fizic și psihic pe care îl declanșează și care schimbă oamenii oricât de înrădăcinați ar fi în obiceiurile din România. O serie de povești ale unor oameni care nu puteau fi altfel și care nu mai pot fi niciodată la fel. Locul schimbă oamenii și oamenii schimbă locurile. Uneori ne întoarcem la locurile de origine și deși părem la fel, nu mai suntem aceeași, nu mai mai vedem la fel lucrurile și nu mai simțim la fel legat de ele. Pășim într-un nou început acolo unde uneori nu mai pare că există unul. Asta înseamnă viață. Atâta timp că ea există, nimic nu este sfârșit, iar timpul pare că are soluții pentru toate problemele, chiar dacă uneori este nevoie să așteptăm mai mult decât am vrea.
”Amalia era profund legată de Daria, bunica ei. Dansul Amaliei își avea rădăcinile mult în trecut, în existența turbulentă a bunicii. Chiar dacă pentru moment rămăsese în urmă, încrustat în cartografia inegală a Europei, el era momentul inefabil al unui lung șir de întâlniri care legau lanțul familiei de o parte și de alta a Atlanticului, care îl ținea împreună prin întâmplări neașteptate.
Erau mai mulți cei care străbătuseră oceanul, ajungând în America. Niciunul nu rămăsese acolo. Femei și bărbați care aduseseră noi mituri, dar care în mod constant erau expulzați de marele continent, înainte chiar ca acesta să-și fi făcut efectul asupra lor. Fiecare cochetase cu o lume invizibilă, pe care o părăsiseră cu prima ocazie. Întâia dată ieșiseră în întâmpinarea sorții. A doua oară soarta le ieșise în întâmpinare. A treia oară nu au mai crezut în soartă și au luat-o pe drumul de întoarcere, înapoi.” (pg. 104)
Laura T. Ilea a publicat un roman (Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur, L’Harmattan, Paris, 2015), un volum de nuvele (Est, L’Harmattan, Paris, 2008), studii literare, printre care Literatura canadiană în infraroşu: Nihilismul feminin (Tracus Arte, Bucureşti, 2015) şi Littérature et scénarios d’aveuglement – Orhan Pamuk, Ernesto Sábato, José Saramago (Honoré Champion, Paris, 2013). A organizat evenimente literare în cadrul Festivalului Internațional Metropolis Bleu de la Montréal. Cronici și dezbateri despre ultimul ei roman publicat au apărut în Huffington Post, Le Devoir, La Recrue du Mois, la Radio Canada și în cadrul Salon du Livre de Montréal. În România, a publicat articole în revistele Observator cultural şi Steaua. Cartografia lumii de dincolo este primul roman publicat de Laura T. Ilea în spațiul românesc. Scrierea versiunii franceze a acestui roman a primit susținerea Conseil des Arts du Québec, prin intermediul programului Vivacité.
