“Frumoasele străine”, de Mircea CărtărescuEditura Humanitas, Bucureşti, 2010
Mircea Cărtărescu se întoarce în acest an cu o nouă carte, la Editura Humanitas, care cuprinde trei povestiri apărute de-a lungul timpului, în foileton, în revista „Şapte seri” şi reunite acum într-un singur volum. Pentru mine, a reprezentat o întoarcere binevenită la un Cărtărescu ludic şi plin de umor, cel pe care îl întrezăream cu plăcere acum doar doi ani în volumul „De ce iubim femeile”.
Am savurat cartea în doar câteva zile şi pot spune că este o apariţie de marcă în acest an trist, plin de oameni fără zâmbete, fără simţ al umorului şi fără dorinţă de a prinde ziua de mâine. Cărtărescu reuşeşte aici să te facă să zâmbeşti, să izbucneşti în râs fără nicio reţinere, indiferent de locul unde citeşti (metrou, tren, serviciu, parc etc.), pentru că dorinţa de a continua să citeşti, neputinţa de a lăsa cartea din mână sunt atât de puternice, încât îţi dai seama cu adevărat că este o carte extraordinară.
Toate cele trei povestiri trec de la poveşti de viaţă, trăite de autor nu doar pe plaiuri mioritice, ci şi în Italia sau Franţa, spuse cu un umor irezistibil, la un haz de necaz tipic românesc, istorisiri care se pot întâmpla numai la noi, în România, sau numai unor compatrioţi ai noştri, prinşi în vâltoarea evenimentelor europene sau mondiale. Cu toate acestea, crezul lui Mircea Cărtărescu este cât se poate de real: am devenit o naţiune tristă, care nu mai râde, nu mai zâmbeşte, pe străzi vedem numai oameni îngânduraţi, care se duc la serviciu ca la o corvoadă sau care se întorc de acolo cătrăniţi şi fără nicio dorinţă de a avea o seară plăcută. Chiar din prefaţă, el îşi defineşte scopul pentru care a scris această carte: „Am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorinţa mea de a râde şi de a auzi oameni râzând, curat şi destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puţin, dispreţuim tot mai mult râsul, şi-n viaţă, şi-n artă, deşi până la urmă ne putem defini ca animale care ştiu să râdă…”
Prima povestire – Antrax – ne introduce într-o atmosferă de suspans, plină de umor savuros, al fobiei unor persoane faţă de potenţialele „arme de distrugere” aruncate pe piaţă de-a lungul anilor de către americani. Cărtărescu putea scrie, la fel de bine, dacă i s-ar fi întâmplat, şi o poveste despre frica de gripa aviară, de gripa porcină, la fel de spectaculoase, dar şi terifiante pentru toţi românii neinformaţi. Numai că, de data aceasta, a păţit-o chiar el: primirea unui plic „dubios” din Danemarca, din care iese un praf misterios, iar interiorul pare să conţină şi mai mult praf, îl determină, pe el şi pe soţia lui, să ducă o adevărată investigaţie poliţienească cu privire la descoperirea conţinutului, de frica… antraxului.
Prilejul este oportun pentru satirizarea Poliţiei române, atât de „competentă” în noile ameninţări teroriste, încât sunt purtaţi din birou în birou, lasaţi să aştepte cu orele, puşi în situaţia de a asista la ciupituri de fund, la discuţii cu amantele şi soţiile poliţiştilor de rând, li se explică că România deţine dupa 11 septembrie 2001 aparatura de ultimă generaţie pentru descoperirea antraxului, însă nedesfăcută din motive de lipsă de spaţiu. Pentru ei, plicul nu este deloc misterios, praful se răspândeşte în atmosferă, iar Cărtărescu simte deja primele semne ale morţii.
Aceste semne sunt însă şi primele ale adevărului, poliţiştii nu se ruşinează în a deschide plicul misterios şi a afla ceea ce îşi dorea expeditorul. Umorul degenerează, hora tipic românească nu se opreşte, pentru că şi Cărtărescu şi a sa soţie intră în ea, continuând într-un registru tipic, apropiat cu absurdul, dorinţa expeditorului de a şoca tagma artiştilor. Finalul este apoteotic şi, pentru a-i ghici hohotul de râs cu care l-am însoţit, trebuie să citiţi întreaga povestire: „Într-o dimineaţă, coborând ca să mergem la circa financiară, am găsit în cutia poştală, sub o revistă literară cu banderolă, pe care n-o comandasem niciodată şi totuşi o primeam săptămânal, mult aşteptatul plic din Danemarca! Surescitaţi, l-am deschis chiar în maşină. Înăuntru nu era decât un pătrat de hârtie asemenea celui albastru, dar alb de data aceasta, pe care se afla desenat portretul promis. Nu semăna prea mult cu mutra mea din acel moment, dar încetul cu încetul a început să semene. Iată, iubite cititor, portret cu pricina, cu care-mi închei şi eu istorisirea:
A doua povestire – Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină) – este cea care dă titlul volumului şi este în acelaşi timp cea mai consistentă ca întindere şi ca profunzime a mesajului. „Belles Étrangères, frumoasele străine” este o iniţiativă franceză anuală, prin care oameni de cultură dintr-o ţară anume aleasă colindă oraşele şi satele franceze timp de două săptămâni, încercând să facă, prin mijloace tipice, cultura proprie celor prezenţi: „Doisprezece oameni furioşi puşi pe cucerit Franţa, literară şi nu numai, într-o campanie de trei săptămâni. Mă gândesc să transcriu, în paginile care urmează, o parte din epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale, adică acea parte la care am fost martot şi personaj în zisul noiembrie roşu.”
Aici suntem în faţa celui mai sarcastic Cărtărescu, capabil, se pare, să critice totul, să treacă orice moment prin propriul sistem ironic, de la prezenţa română peste hotare şi ceea ce aducem noi nou în faţa străinilor, la stingherul scriitor, care citeşte peste hotare în faţa unor spectatori neinteresaţi decât de amănunte picante (gen „aveţi lumină, aveţi cale ferată electrificată, aveţi blocuri?”, întrebări în faţa cărora m-am aflat până şi eu). Scriitorul aflat în faţa unui astfel de public va fi uitat până în anul viitor, când alţi saltimbanci vor fi aleşi în turul „frumoasele străine”, succesul fiind asiguraţi de cei care şochează, nu de cei care scriu literatură de calitate.
Mircea Cărtărescu intră deseori în această povestire şi pe un registru serios şi care dezbate probleme agasante ale felului în care se prezintă România în Europa sau lume, deşi umorul amar este prezent şi aici sau poate mai ales aici. Nu aducem aproape niciodată ceva nou, ci ne învârtim de fiecare dată în jurul aceloraşi motive populare, ţărăneşti, cu costume ancestrale şi muzica folclorică, tipare care ne duc undeva în Evul Mediu, de unde nu putem ieşi în mintea celor care vizitează astfel de expoziţii sau manifestări: „Prin faţa ochilor ne sălta culminarea a zeci şi zeci de ani de politică culturală cu sărmăluţe şi mămăliguţă, cu ţâpureli şi răcnete de căluşari, cu literatură cu ţărani, pictură cu ţărani, muzică ţărănească, metafizică ţărănească, stomatologie ţărănească, ginecologie ţărănească, dracu’ mai ştie ce. Cu specificul nostru naţional de primitivi ai Europei. În orchestra popoarelor noi ne-am prezentat de-a pururi cu ocarina strămoşească. Iar acum oficialii noştri, între care însuşi domnul ambasador, priveau jenaţi în podea. Să mă ia naiba, dacă era vorba de monştri l-aş fi preferat pe Adi de Vito, măcar şi-a luat nume italian. Şi, oricum, mi se pare mai autentic în vitalitatea lui tembelă decât tot „tezaurul folcloric” de duminică, de la zece dimineaţa, să moară duşmanii mei…”
În sfârşit, ultima povestire – Bacoviană – este cea mai plină de umor, istorisind o perioadă antedecembristă, cu păţaniile unui Cărtărescu tânăr, care tocmai publicase două volume de versuri (Poeme de amor şi Faruri, vitrine, fotografii), dar înaintea marilor succese de mai târziu. O aventură prin împrejurimile Bacăului, într-o toamnă spre iarnă, într-un frig pătrunzător şi pe stomacul gol-cea mai crâncenă întâmplare. Chermeza care se aştepta a fi acolo, după citirea poeziilor într-un cămin cultural plin ochi se transformă treptat în cu totul altceva: restaurante închise, mâncarea devine câteva pahare de coniac ieftin, publicul este format din 3-4 persoane, fiinţa angelică este o liceeancă plină de coşuri, răsplata pentru serata literară este o „târfă” urâtă, o vizită nocturnă la crucea de la Mărăşeşti, iar masa aşteptată este un tuci plin de ciuperci…comestibile.
„Frumoasele străine” este o carte care se poate citi uşor, rapid şi este extraordinar de amuzantă. O culegere de povestiri comercială nu este poate ce ne aşteptam de la Cărtărescu, însă diversitatea este necesară şi, în acest caz, deloc dezamăgitoare. Cu toate că i-am citit această carte cu o plăcere imensă, fiind entuziasmat de fiecare pagină şi fiecare rând, sperăm ca autorul să nu intre pe panta comercialului, a culegerilor de articole din revistele sau ziarele în care publică de mulţi ani şi să continue seria capodoperelor sale, Nostalgia şi, mai ales, Orbitor.
