Ferestre către emoții: „Kiwi, 2021. Antologia de proză scurtă: Sosiri/plecări”

„Kiwi, 2021. Antologia de proză scurtă: Sosiri/plecări”
Editor Marius Chivu
Editura Polirom, Iași, 2021

Purtând numele unei păsări exotice care trăiește într-un habitat liniștit și întunecos, noua antologie de proză scurtă, apărută la Editura Polirom, este o lucrare colectivă inedită, rodul muncii a 18 autori și a unui editor harnic, ambițios și aparte, dotat cu un fler al pariului literar: Marius Chivu. El a asamblat și a reglat această lucrare, ceea ce este o întreprindere pasionantă pentru sine și totodată o experiență valorică nouă pentru noi, cititorii de proză scurtă românească.

Textele au fost incubate în liniștea și întunericul izolării pandemice din 2020 și fiecare dintre ele prezintă o complexitate care te face să te gândești la oul de kiwi, căruia îi ia mult timp să se dezvolte, este zămislit cu trudă, după ce ajunge la o mărime surprinzătoare pentru dimensiunea ciudatei creaturi cu păr care îl produce. Poate că pasărea Kiwi a fost aleasă ca simbol al acestei antologii și pentru faptul că numele multora dintre autorii prozelor scurte incluse în volum nu au ieșit încă la lumina rampei și gloriei literare. Fără a da cititorului impresia de efort, textele s-au elaborat pe îndelete, cu talent dar și cu muncă, după cum aflăm din prefața cărții.

Nivelul calitativ al textelor, atât de diferite între ele ca tematică și stil, se vrea și apare omogen. Prozele autorilor mai puțin cunoscuți sau chiar necunoscuți nu par mai prejos față de challenge-ul celor scrise de „invitați speciali”, cu nume binecunoscute în librăriile României și în cele din afara ei. Mă gândesc, spre exemplu, la Marin Mălaicu-Hondrari, care vine cu o proză provocatoare, foarte atractivă, „Glonț pe țeavă”, textul însuși fiind un glonț de calibru, pe țeava volumului. Dispariția prematură a soților creează un impact major în viețile celor două tinere femei rămase văduve, dar el este diferit pentru fiecare dintre ele: una vrea să-și trăiască viața din plin, pe când cealaltă ar vrea să și-o curme, iar parcursul narativ pe care ni se dezvăluie intențiile fiecăreia este presărat cu un dialog atât de credibil, încât parcă nu l-am citi, ci l-am auzi („Caman, fată, ce-ți veni?”). Povestirile din New Yorker sunt superbe, dar am descoperit îndată, pe măsură ce am savurat antologia lui Marius, că multe alte proze sunt superbe. Cum este această „Glonț pe țeavă”.

Alt invitat special este și Adriana Bittel, o scriitoare pe care eu aș numi-o Frumoasa din Pădurea Adormită, pentru că „onorează antologia cu o proză scrisă după aproape douăzeci de ani”, cum explică editorul, cel căruia îi datorăm trezirea autoarei și rezultatul ei, materializat într-o proză acaparantă, cu un subiect, din păcate, încă actual. De neuitat acel personaj, croitoreasa Pușa, din „Ziduri între vii”, întruchipând un neaoș exemplu de antisemitism de odinioară! Subiectul ales de autoare nu este unul întâmplător. Textul se vrea o proză scrisă „de rușine”, în fața acțiunilor antisemitice aduse recent pe scena politică românească, de un nou partid.

Antologia nu este o colecție de proze selectate în funcție de cât de sonore sunt numele autorilor ori doar de flerul editorului. Așa cum ni se explică în „Cuvânt înainte”, ea nu este nici revistă literară, cu texte primite prin poștă și aprobate. Căci altfel ar fi fost o întreprindere dizarmonică, așa cum s-a mai văzut cu alte antologii românești. Volumul este rodul unor tabere private săptămânale, în care prozatorii și editorul s-au întâlnit în Oltenia, în vara lui 2020, când au început o muncă de rescrieri și editări succesive pe parcursul multor luni de zile care au urmat întâlnirilor de la poalele muntelui. Este deci rezultatul unei elaborări de durată și al unei originale și strânse colaborări cu editorul, într-o perioadă cu totul specială.

De mai bine de un an de zile, a devenit dificil să citești cărți de ficțiune, în timp ce tragi cu ochiul în permanență la ce se întâmplă cu realitatea oamenilor pe glob, aflați într-o catastrofă epidemiologică. Or proza scurtă îmi pare a fi cea mai potrivită pentru lungimea de undă cu care mulți dintre cititori recepționează la ora actuală arta literară. Mai cu seamă dacă proza scurtă este captivantă. Pentru gustul meu, prozele din acest volum acaparează, sunt scrise cu istețime, provoacă reflexii, sunt frumoase. Ele mă conving că o scriere complexă nu are nevoie de sute de pagini, ca să fie bună. Dar asta nu înseamnă că dacă e scurtă, efortul este mai mic, sau timpul de elaborare este mai redus.

Mărturisesc că sunt mai puțin la curent cu numele prozatorilor români contemporani, în primul rând pentru că nu locuiesc în România și, în al doilea rând, pentru că profesia mea, care n-are de-a face cu literatura, îmi lasă prea puțin timp să mă documentez, să caut. Așa că o spun cu toată sinceritatea, înainte de a deschide antologia, nu mai auzisem  de 16 dintre cei 18 autori incluși în volum. Fapt care în loc să fi fost un handicap, a fost un privilegiu care m-a făcut să îmi placă, la puterea a doua, lectura acestei cărți. Nu am citit despre cine sunt ei, autorii, în prezentările de la sfârșitul volumului decât abia după ce le parcursesem prozele, câte două, trei, pe zi. Nu i-am căutat nici pe Google, înainte de a-i citi, și pot spune că ignoranța aceasta m-a făcut să mă simt mereu surprinsă, și să-mi spun că, iată, ce multe lucruri bune mai pot să descopăr singură, și să mă bucur mai mult decât dacă aș fi venit cu așteptări sau predispoziții. Deci nu am făcut vreo corelație între renumele scriitorului și calitatea prozei sale.

Un alt câștig pe care l-am avut, citindu-le, a fost că textele mi-au dat lecții la modul cumulativ, ceea ce nu mi se putea întâmpla după lectura oricărei povestiri luată în parte, ori după lectura unui volum de proze ale aceluiași autor. În afara schelelor invizibile care țin de reguli de structură, adică personaje, atmosferă, voce, subiect ori conflict, mă întreb mereu ce anume face ca o povestire să aibă succes sau, dimpotrivă, să dezamăgească? Nu-mi pot da un răspuns precis. Totuși, recitind text cu text, există un fir al lui Marius, care mă conduce, în calitate de cititor, la anumite concluzii de ordin general, pe care încerc să le pomenesc mai departe.

Unele povestiri n-au intrigi senzaționale, dar conțin fraze a căror frumusețe n-o poți lăsa în urmă, trecând la pagina următoare, fără ca măcar s-o subliniezi cu creionul. Nu am să dau exemple, deși ele sunt destule, pentru că s-ar putea înțelege că fac complimente echivoce.

Personal, prefer acele proze în care un fapt văzut din exterior pare doar o curiozitate fără implicații emoționale, pe lângă care putem trece nepăsători, dar el capătă valențe interne majore pentru protagonist. Cum se întâmplă cu secreția de oxitocină pentru personajul central al Simonei Goșu în „Sfânta Maria”. Simona este autoarea recentului volum de debut, „Fragil”, care o consacră deja printre invitații speciali ai lui Marius Chivu. Calitatea prozei sale din antologie este impecabilă, iar din punctul meu de vedere, depășește ca ingeniozitate a subiectului multe dintre prozele adunate în „Fragil”.

Umorul în proza scurtă este la fel ca o companie plăcută la masa de duminică. „Pastorala” lui Răzvan Petrescu are un astfel de bonus, dar nu numai atât.

O poveste distopică, așa cum o scrie Gabriel Florin Macsim în „Vezi mâinile mele”, nu este doar o distopie, ci mai ales o poveste. Și ea cu un umor disimulat, care m-a încântat. Dar mi-a inoculat și o oarecare teamă de ce-o să urmeze pentru generațiile de după noi, fiindcă eu sunt dintre aceia care cred că scriitorii pot prezice viitorul, dacă sunt atât de buni observatori ai prezentului.

Cred că cele mai multe momente de extaz și recitiri de paragrafe mi-au oferit paginile lui Ion Pleșa, care în „Prima oară” alege o combinație dintre o poveste ontologică fascinantă și bine rostită, și gândurile pe care ți le pot lăsa cei care se duc, fie în moarte, fie în uitare, după o intersecție majoră cu ei în timpul vieții. Ceea ce am trăit parcurgând paginile acestea  este ceva asemănător cu ce cred eu că pot simți indivizii care încearcă pentru prima oară Ecstasy.

Cu mai mult timp înainte mă gândisem cât de frumos ar fi fost să scriu un text cu ursitoare. Nu mi-a venit încă nimic în cap de atunci, și mi-am tot zis că eu nu pot scrie un text despre ele, dar am știut că cineva, cândva, are să-l poată scrie. Și când am dat de „Ursitoarele”  mi-am zis „ O, uite că Raluca Burcescu a putut” și am continuat s-o citesc, m-a prins, iar la sfârșit mi-am spus că „acesta da manifest despre copiii loviți de neglijența părinților, lăsați pradă oamenilor răi! Cum le mai hotărăsc alții soarta!”.

Ceva mai încolo, tema copiilor parentificați este reluată de Ilinca Mănescu în „Tot ce rămâne în urmă”, unde impactul cu lumea atât de dură pentru un adolescent, se amortizează prin unitatea familiei la nevoie, chiar și în lipsa unuia dintre părinți, sau tocmai atunci.

De ce mi-au plăcut mie paginile Biancăi Dragomir? Pentru atmosfera și senzorialitatea pe care o emană. „[Isla] avea buzele pline, închise la culoare, cu marginile pronunțate-tivite să nu se mai extindă.  Sorbea stridiile cu un zgomot răcoros, ca un val mic care i se izbea de dinți”.

Mă opresc aici cu scurtele considerații aleatoare ale câtorva proze din antologie, dar vă asigur că toate cele pe care nu le-am pomenit, dar pe care le-am savurat în egală măsură, forțează orice rezistență, aduc variate subiecte care intrigă, miră și fascinează. Toate cele 18 proze sunt ferestre către emoții deja trăite, ori pe care nu le trăisem vreodată, monitoare prin care am văzut situații, relații între oameni și locuri vechi sau noi, reale sau imaginare. Pe măsură ce am lecturat antologia, mi s-a părut că lumea, spațiul mi se lărgește, că însăși existența mea se dilată.

Sunt recunoscătoare acestor autori care au construit povestiri de o asemenea calitate, și mă bucur că această antologie a apărut.  Da, trebuia să se întâmple odată și odată! Iar vestea bună este că s-a întâmplat nu doar o dată, ci se va întâmpla anual. Așa ne promite Marius.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, )