”Falconer”, de John Cheever
Editura Nemira, Colecția Babel, București, 2015
Traducere din limba engleză și note de Liviu Bleoca
Prietenii mei mi l-au recomandat pe John Cheever și ale sale povestiri, dar până voi ajunge la ele, am zis să dau o șansă acestui roman apărut recent la Editura Nemira, publicat inițial în 1977. Cum puteam să plec la drum altfel decât entuziast, având în vedere faptul că, pe coperta a IV-a, se află menționată următoarea sintagmă: ”Volum inclus în topul TIME al celor mai bune 100 de romane scrise în limba engleză între 1923 și 2005.” În plus, locul desfășurării acțiunii – închisoarea Falconer – promitea dacă nu adrenalină, măcar lucruri inedite, o descriere a unui mediu pe care îl întâlnim de puține ori în literatură – închisoarea, dar de multe ori în filme (să nu uităm de succesul serialelor Prison Break sau Oz).
Ezekiel Farragut este în centrul acestui roman și este un personaj destul de neobișnuit, pentru că el cumulează câteva dintre caracteristicile pușcăriașului tipic (toxicoman, violent, indolent în familie, autorul unui fratricid destul de rece și sângeros), dar pe de altă parte el este un american de succes, inteligent, un intelectual isteț, fost profesor universitar, ce oferă tot felul de discursuri pasionante în închisoare, este ”angajat” acolo ca dactilograf și citește Descartes.
Celelalte personaje par nesemnificative în această poveste, deși ele există, dar Farragut este cel care, pe de o parte, rememorează amănuntele importante ale vieții sale de dinainte și, pe de altă parte, încearcă să se obișnuiască în atmosfera sumbră din Falconer, continuând să își ia dozele zilnice de metadonă. De altfel, această a doua parte primează și contează în economia poveștii, pentru că, în rest, viața sa a fost destul de ștearsă, fără importanță, culminând cu lovituri repetate de vătrai în capul fratelui său, care îl jignise nepermis, dar nu atât de mult încât să merite moartea.
Ei bine, ce mi s-a părut mie interesant în roman a fost încercarea de adaptare a lui Farragut la viața din închisoare și, implicit, descrierea acestui mediu social, rece, nociv și plin de tristețe. Nu mai suntem în vremea Evului Mediu sau măcar în prima parte a secolului al XX-lea, când închisoarea însemna și tortură, și deținuți politici, și mâncare proastă, și claustrare totală, și mizerie. Totul a evoluat, există televizor și radio, există platouri de mâncare, mai mari sau mai mici, există oarecare libertate în discuții și în mișcare. Cu toate acestea, situația deținuților este la fel de grea, mai ales din prisma perspectivelor de reeducare, mai ales pe plan sufletesc, pentru că este foarte greu să reziști, indiferent de infracțiunile săvârșite, unei complete claustrări și unui mediu dacă nu ostil, cel puțin neprietenos.
Intră aici și unul dintre aspectele cele mai interesante ale analizei personajului principal, și anume trecerea bruscă din rândul heterosexualilor în cea a homosexualilor. Deși mereu se aduce în discuție când se vorbește despre închisoare și această latură a relațiilor homo, în Falconer nu există dorință de persuasiune sau chiar impunerea sexului cu bărbați. Nu, relațiile se formează natural și sunt destul de bine conturate și serioase, unele sunt chiar de iubire este descrisă chiar o încăpere a închisorii în care bărbații, câte 20 odată, se masturbează, pentru a sta departe de tentațiile sexului:
”Cum sula este veriga cea mai critică din lanțul supraviețuirii noastre, varietatea de forme, culori, mărimi, caracteristici, dispoziții și reacții ale acestui organ rudimentar este mult mai mare decât la orice alt organ. Găseai acolo sule negre, albe, roșii, galbene, de culoarea levănțicăi, maro, pline de negi, zbârcite, grațioase și mătăsoase, părând să reprezinte – la fel ca orice mulțime de pe stradă la ora închiderii magazinelor – tinerețea, bătrânețea, victoria, dezastrul, râsul și plânsul. Găseai acolo din aceia care pompau cu frenezie, nestăpâniți, care o făceau pe îndelete, mângâindu-se câte o jumătate de oră, care gemeau sau care oftau, iar când apăsau pe trăgaci și începea canonada, majoritatea tremurau, se cabrau, rămâneau fără suflare și scoteau sunete de parcă ar fi plâns, sunete de durere, de bucurie și uneori horcăieli de moarte. Într-o oarecare măsură era bine că imaginea amorezilor din jur era neclară. Aceștia erau universali, erau niște fantome, iar rănile sua semnele cruzimii, urâțeniei, prostiei sau frumuseții nu se puteau distinge.”
De altfel, o relație de acest gen i se întâmplă și lui Farragut, cel care a fost părăsit de soție și lăsat astfel pradă deziluziilor sufletești, dornic de o relație cu o persoană care să îl înțeleagă, chiar dacă mai mereu tot ceea ce face cu Jody i se pare nefiresc:
”Să sărute un bărbat pe gât, să se uite cu pasiune în ochii lui era la fel de anormal ca ritualurile și operațiunile dintr-un salon de pompe funebre; când îl săruta pe Jody pe pielea netedă a burții, așa cum făcuse în câteva rânduri, era ca și când ar fi sărutat iarba ce avea să-l acopere.”
Alături de această parte, bine scrisă, a apariției tentațiilor homosexuale, am păstrat din această carte și cele două descrieri ale evadărilor unor personaje, ambele amuzante, aventuroase, riscante și destul de neverosimile. În rest, nu am fost deloc impresionat de ”Falconer”, mi s-a părut o carte care și-a propus multe și a reușit puține, o amestecătură de gânduri și amintiri ale personajului principal, dar fără a exista în niciun moment, în conștiința mea, impresia că ar avea o miză. Sau poate, ca de obicei, it’s just me.
