„Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury
Editura Paladin, Colecția ”Science Fiction Masters”, 2013
Traducere din limba engleză și note de Petre Solomon
Moto: „Fahrenheit 451 – temperatura la care hârtia din care sunt făcute cărțile ia foc și se mistuie…”
Cu siguranță, Ray Bradbury este un nume cunoscut iubitorilor de literatură science fiction și iubitorilor de literatură, în general. Chiar dacă nu sunt un fan al acestui gen de literatură, ajung uneori în fața marilor autori (precum Bradbury sau Isaac Asimov) prin intermediul celor mai bune scrieri ale lor sau prin intermediul ecranizărilor, ce au populat ecranele cinematografelor începând din anii ’60 ai secolului trecut. Influența lui Bradbury asupra literaturii science fiction a fost atât de profundă, încât a devenit unul dintre simbolurile majore ale culturii pop din secolul al XX-lea. Bradbury a scris foarte mult: peste 600 de povestiri scurte, 11 romane, poezie, piese de teatru, eseuri, scenarii de film. Primul său roman, Cronicile marțiene, conține o serie de povestiri, situate într-un viitor necunoscut al colonizării planetei Marte, dar având o serie de analogii evidente cu istoria Statelor Unite, de la conchiztadori până la Primul Război Mondial.
Capodopera sa este distopia ”Fahrenheit 451”, o meditație asupra pericolelor cenzurii și care face, de asemenea, o analogie evidentă cu ceea ce se întâmpla (și pare că se mai întâmplă încă) de mai multe decenii în școlile americane după apariția așa-numitelor liste de lectură. De altfel, această problematică nu a fost deloc minoră într-o țară atât de liberă (sau, cel puțin, așa se consideră) și marile capodopere ale omenirii au fost mereu cenzurate în anumite state americane, după cum am descoperit cu mirare în cartea, prezentată acum ceva vreme și aici, ”100 de cărți interzise. O istorie a cenzurii în literatura mondială”.
Acțiunea din ”Fahrenheit 451” se petrece într-un viitor nedeslușit, în care principala grijă a guvernului este arderea cărților, considerate vinovate pentru posibilele anomalii ale oamenilor: inteligența, personalitatea și capacitatea de a gândi. Ele au fost de mult eradicate, dar câteva dintre ele mai poposesc prin casele oamenilor, ocazie cu care se dă alarma și sunt trimiși la fața locului pompierii, însoțiți câteodată de un Câine mecanic, capabil să ia urma cărților sau a oamenilor care le păstrează. Nu întotdeauna sunt incendiate doar cărțile, ci acestea sunt puse pe foc împreună cu casă unde sunt ascunse, uneori chiar și cu oamenii care au îndrăzneala să ignore noile reguli.
Într-o lume în care oamenii nu mai discută, nu mai gândesc și în care pereții sunt înlocuiți cu televizoare de ultimă generație, ce merg continuu și inoculează propriile gânduri, eroul nostru, pompierul Montag, nu face excepție, fiind unul dintre cei care dau foc și ard cărți cu plăcere, fără remușcare. Asta până o întâlnește pe Clarisse, fata din vecină, ”nebuna”, după cum se categorisește singură, și care are timp să se joace, să gândească, să admire natura și să își pună întrebările specifice fiecărei vârste: ”De ce?”. Nici întrebarea pentru Montag nu este complicată, pare simplă, dar am ajuns și noi, în era tehnologizării, să o privim ca o bagatelă și să nu știm să oferim răspunsuri: ”Ești fericit?”. O simplă întrebare îl zguduie: ”Simți că surâsul îi lunecă de pe buze, se mistuie și se chircește ca o fantastică lumânare de ceară care a ars prea mult și apoi s-a stins deodată, lăsându-l în întuneric. Nu, nu era fericit! Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca pe-o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi.”
Era nevoie doar de un declick pentru că, așa cum recunoaște Montag mai târziu, așa cum i-o spun ceilalți care sunt împotriva acestei cenzuri oficiale, împotriva dorinței de culturalizare, el are dezgustat de mai mult timp de ceea ce făcea, astfel încât începuse, de ceva vreme, să ascundă cărți pe care le captura în raziile pompierești, într-un loc unde soția sa – persoana perfectă a noilor timpuri, subjugată total de mania spectacolelor de televiziune – nu bănuia că s-ar fi putut afla tocmai obiectele interzise de regim. Pentru Montag, fascinația de a o privi zilnic pe Clarisse este din ce în ce mai mare, iar descoperirea unor lucruri banale, dar atât de reale, reprezintă cheia spre fericirea viitoare: ”O zi, două, trei, patru, cinci, șase, șapte. În fiecare dintre aceste zile, ieșind din casă, o văzu pe Clarisse, undeva în lumea înconjurătoare. O dată o văzu scuturând un nuc, altă dată o văzu șezând în iarbă și croșetând un pulover albastru, iar de trei-patru ori găsi la poarta casei lui câte un buchețel de flori târzii, o mână de castane într-un săculeț sau un pumn de frunze lipite de-o hârtie albă prinsă cu piuneze.”
Într-o lume utopică, este evident că lucrurile par a fi neobișnuite, dar, în același timp, Bradbury face o radiografie exactă a lumii prezentului, chiar dacă ”Fahrenheit 451” este o carte scrisă acum 60 de ani: din ce în ce mai mult, intelectualii sunt trimiși la colț pentru vina de a gândi, din ce în ce mai mult renunțăm să ne gândim la amănunte și trăim viața cât mai rapid și cât mai puțin implicat, din ce în ce mai mult copiii noștri sunt reduși din punct de vedere social, interacțiunea umană fiind înlocuită cu lumea digitală, fie că e vorba de televiziune sau de Internet. Ray Bradbury a văzut toate acestea, le-a descris într-o carte care pe atunci părea a fi un simplu science fiction, iar acum multe dintre descrierile sale par desprinse din realitatea ce ne înconjoară.
Doamna Bowles, una dintre femeile digitalizate și adepte ale concepției de tip Big Brother, ce domină lumea din roman, într-o discuție despre necesitatea sau dorința de a face copii, povestește în ce ipostază se află (și poate se va afla) legătura sufletească dintre părinți și copii: ”Nouă zile din zece îmi țin copiii la școală. Mă descurc eu cu ei în cele trei zile pe lună cât îi am acasă; nu-i rău deloc. Îi închid în ”salon” și dau drumul la televizor. E ca și cum ai spăla rufe: bagi rufele în mașină și-nchizi capacul. Ei m-ar pupa, însă m-ar și bate. Dar, mulțumesc lui Dumnezeu, mai am încă destulă putere ca să mă apăr.”
Există însă și speranță, epoca de ”conservare a valorilor” va începe imediat după ce oamenii care încă mai speră se vor reuni în mici colectivități, purtând asupra lor întreaga cunoaștere a omenirii. Într-o astfel de comunitate speră să ajungă și Montag, după ce își ia soarta în propriile mâini, salvează câteva cărți pentru a fi apoi ”urmăritul general” prin toate televizoarele orașului său. Nimeni nu pare a fi de partea sa, dar totuși câteva fărâme de speranță îl duc pe drumul cel bun: ”Undeva, trebuia să înceapă din nou opera de conservare a valorilor, cineva trebuia să înceapă din nou să pună deoparte și tezaurizeze aceste valori într-un fel sau altul, în cărți, în tot felul de înregistrări, în mințile oamenilor, indiferent cum, numai să se păstreze bine, la adăpost de molii, de cari, de mucegai, de rugină, și de oamenii cu chibrituri. Lumea era plină de focuri de toate soiurile și mărimile. Era momentul să se pună pe lucru breasla țesătorilor firelor de azbest.”
Ray Bradbury realizează aici un roman perfect, care va fi, cu siguranță, pe placul atât al fanilor genului, cât și al celor care apreciază literatura de ficțiune în general. Iar pentru iubitorii filmelor, să nu uităm și de filmul lui François Truffaut din 1966 cu același nume, la fel o splendoare.
