”Leonid Dimov – un oniric în Turnul Babel”, de Luminița Corneanu
Editura Cartea Românească, Colecția „Critică și Istorie Literară”, București, 2014, 320 p.
Editarea contemporană a clasicilor experimentalismului este o întreprindere dificilă din cauza unei mentalități ce privilegiază textul, în detrimentul imaginii; un exemplu poate fi avangardistul H. Bonciu: Pensiunea doamnei Pipersberg, romanul din 1936, are 30 de reproduceri după 6 autori (între care Schiele, Grossmann sau Perahim) în 220 de pagini. Ediția din 1984 (de Mioara Apolzan), precum și cea din 2005 (de Adriana Babeți), nu mai rețin decât textul, din diferite motive (cenzură, copy-right, accesibilitate) ocolind desenele cu care textul făcea un corp unic .
Și în cazul lui Dimov s-a întâmplat același lucru, ediția recentă întocmită de Ion Bogdan Lefter (trei volume între 2006 și 2012) neluând în mod programatic în discuție desenele lui Florin Pucă, deși uneori le descrie (cum avem la începutul volumului II, despre un manuscris Dimov-Pucă). În mod natural, exegeza (fie că vorbim de clasici ai avangardei, fie de clasici contemporani, precum Dimov) nu ia în considerație decât textul, vizualul nemaiexistând decât rarisim.
Este o falsă dihotomie, cea text / imagine, de multe ori cele două expresivități creând un corp comun artistic, care ar trebui analizat și cu alte unelte decât cele tradiționale ale criticului și istoricului literar hermeneut.
Există, în spatele monografiei Leonid Dimov – un oniric în Turnul Babel de Luminița Corneanu o clară concepție despre evoluția literaturii române din ultimul veac, de la modernism la antimodernism și postmodernism, concepte utilizate moderat, dar semnificativ de autoare.
Leonid Dimov este un poet prețuit, ce se află însă la prima cercetare monografică; Luminița Corneanu reconstituie o traiectorie sinuoasă în capitolul biografic, a celui care a urmat cursurile a cinci facultăți (litere și filozofie, drept, biologie, teologie, matematică), fără a finaliza vreuna, și o identitate politică ce a cuprins episoade de sorginte legionară sau comunistă (cu acte în regulă),
Cunoscător al mai multor limbi străini (printre care rusă, franceză și italiană), Dimov a fost supravegheat de securitate mai multe zeci de ani, în primul rând prin lipsa de conformism (nu oricine poate profana prin simpla spurcare statuia lui Stalin în anii 50), cauză principală a fondării Grupului Oniric, o mișcare artistică autonomă față de comandamentele de partid, la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.
Principalul merit al cărții este astfel crearea unui personaj, ce exista la nivel oral mai degrabă, un personaj oprimat nu atât de propriii demoni, cât de supravegherea fără scrupule, un pasaj al cărții numărând 25 de informatori în ultimii 20 de ani de viață (p. 57); volumul are de altminteri și o substanțială secțiune de documente din arhiva CNSAS, inclusiv scrisori ale poetului, „interceptate”, pe baza cărora se naște un artist cu un perfect simț al realității, conștient de timpul și lumea în care trăia.
Surprinzătoare este însă încercarea de a-l conduce pe Dimov pe un drum particular, evitându-se cu oarecare obstinație conceptul de postmodernism, paradigmă în care se formează literatura noastră la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XX. Deși folosește adesea categoriile lui Ihab Hassan în privința postmodernismului, Luminița Corneanu evită termenul; chiar în miezul analizei, indeterminarea este atitudinea-cheie, deși nenumită ca atare: „originalitatea poeziei dimoviene vine tocmai din posibilitatea coexistenței celor două vocații, din întâlnirea dintre fantasmatic și obiectual, dintre fluid și static. Visele lui Dimov nu sunt nici deliruri, nici relatări obiective, iar frumusețea (…) vine din indecizia dintre celor două” (p. 148).
Nici modernist, firește, nu este Dimov, deși îi sunt relevate corespondențe și afinități cu poezia tradițional-modernistă de tipul Eliot, Pound sau Ion Barbu, poetului fiindu-i caracteristică o poziție antimodernistă în cadrul modernismului (de pildă, atunci când se comentează volumul Spectacol, 1979).
Așa cum anunță titlul, Dimov este un oniric, adică un membru (fondator, e drept), al unei concepții estetice la care s-au raliat mai mulți scriitori (în special poeți) ai momentului Povestea vorbei, revista condusă de Miron Radu Paraschivescu: Dumitru Țepeneag, Vintilă Ivănceanu, Daniel Turcea, Sorin Titel ș.a.
Nici postmodern, nici moder(ist), nici antimodern(ist), în niciun caz suprarealist, doar oniric. Cu toată acestă originalitate, poetul este integrat într-o tradiție ce pornește de departe, de la simbolismul mallarmean, cu continuități autohtone (Brumaru, Foarță), fără a neglija anticipările spre generația optzecistă. Este o atitudine rațiocinantă, care ar fi putut fi depășită prin raportarea la termenul firesc de postmodernism, în loc de diviziuni nefructuoase în promoții „zeciste”; în fond, este notoriu că postmodernismul conține onirismul, așa cum diferite alte -isme se încadrează cuminte în modernism (simbolism, expresionism, avangardism etc.).
În aceste condiții, contribuția principală a Luminiței Corneanu se manifestă la nivel stilistic, în spiritul lui Mihai Zamfir, autor al unei „istorii stilistice” a literaturii noastre; opera lui Dimov este analizată volum cu volum, pagini speciale realizând o sistematizare a rimei și a procedeelor stilistice semnificative; mai mult, autoarea creează o adevărată definiție stilistică a adjectivului dimovian, compus din narativitate, exotism și rimă împerecheată, care se regăsesc cu ușurință aproape oriunde în opera poetului. Poezia lui Dimov este circumscrisă unor teme (călătoria, o supratemă, apoi sexualitatea, gastronomicul, moartea, la care se adaugă spectacolul) și motive (între care „motivul plutirii” sau cel „al călătoriei cu tramvaiul”). Urmarea directă este o analiză, cronologică, a volumelor, distribuite în trei perioade de creație: o perioadă suprarealistă, a imaginii, alta onirică, „cristalizarea unei poetici proprii, fără precedent în literatura noastră”, o ultimă perioadă, mitic-alegorică, a raportării la Divinitate. Astfel, au loc și mici reașezări valorice în cadrul operei lui Dimov; Veșnica reîntoarcere, ultimul volum al lui Dimov (1983), este considerat, cu argumente, cel mai reprezentativ, față de Carte de vise (1969), admisă până în prezent de mai multe voci critice.
Cu o metodă critică ce își cunoaște virtuțile, volumul Leonid Dimov – un oniric în Turnul Babel respinge interpretarea psihanalitică (de pildă, pentru poemul Baia), pentru că Jung nu a fost cunoscut direct de poet, din câte reiese din sursele autoarei, așa cum afirmă chiar aceasta (p. 183); deși, în altă parte, îl citează pe Noica în loc de Freud, atunci când analizează sexualitatea dimoviană, Freud își ocupă locul său la analiza Cărții de vise, în mod benefic și original.
„Posteritatea lui Dimov”, ultimul capitol, prezintă poeți ce au fost influențați de Dimov, de la Brumaru și Cărtărescu la Florin Dumitrescu, fără a mai menționa neo-onirismul teoretizat (și exemplificat) de Corin Braga și Ruxandra Cesereanu, la începutul anilor 1990.
Volumul Luminiței Corneanu se constituie astfel într-o invitație la lectură a unuia dintre cei mai mari poeți români din a doua jumătate a secolului XX, un poet insuficient cunoscut, ce se află încă, spune autoarea, într-un „Turn Babel” al receptării, reconstituit minuțios. Și, indiferent dacă ești sau nu de acord cu imaginea de ansamblu, important este că discuția se deschide și Dimov poate evada din turnul în care a fost închis. E salutar.
