Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, de Igor Caşu (II)

”Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, de Igor Caşu

Editura Cartier, Chisinau, 2014

Prima parte aici.

Cu multă precizie, autorul descrie, atât plecând de la arhive, cât şi de la literatura memorialistică, tragedia care s-a abătut asupra populaţiei din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când NKVD a operat cel mai amplu val de arestări în masă, fiind vizate toate elementele potenţial periculoase pentru ordinea stalinistă (culaci, comercianţi, membri ai partidelor politice românesti, un loc fruntaş revenind foştilor membri ai PNL, foşti poliţişti, jandarmi, foşti ofiţeri sau simpli combatanţi în armatele albgardiste, profesori, scriitori, pictori, artişti)  etc. „Operaţia trebuia înfăptuită timp de 24 de ore şi începută odată cu răsăritul soarelui.. Înainte de a intra în casa familiei care urma să fie deportată, grupa operativă urma să stabilească cu exactitate adresa, intrările şi ieşirile din locuinţă, astfel încât ridicarea să se facă fără dificultăţi”[1]

Bestialitatea metodei sovietice consta în faptul că nu se aresta doar capul familiei, ci, în pură logică distorsionată a comuniştilor, şi membrii familiei acestuia (părinţii, copiii, fraţii). Dacă planul prevedea reţinerea unui numar de 32.423 de peroane (dintre care 6.250 capii de familie) s-a reuşit reţinerea a „numai” 32.419, 1.183 de oameni reuşind să evite arestarea din diverse motive (s-au ascuns, erau plecaţi la studii, bolnave). „De regulă, familia care urma a fi deportată era trezită noaptea, câteva persoane în uniformă militară şi altele în civil pătrundeau în casă, verificau paşapoartele şi, dacă numele respective erau găsite în lista făcută de sovietul sătesc în ajun şi aprobată la centru, urma un anunţ scurt În numele conducerii supreme, sunteţi deportaţi în regiunile îndepărtate ale Siberiei. Viaţa unor oameni nevinovaţi se schimba în mod radical în mai puţin de o oră.”[2] Pentru această vastă operaţiune au fost adunate din timp un număr de 1315 de bou-vagoane în care au fost înghesuiţi în fiecare vagon între 70 şi 100 de oameni care trebuiau să con-vieţuiască până în Kazahstan sau Siberia Centrală (2-3 săptămâni, în funcţie de traseul stabilit).  Caracterul clar criminal al acestor deportări consta în despărţirea familiilor, toţi bărbaţii fiind vărsaţi în Gulag, de unde puţini au revenit, în timp ce femeile cu copii erau dirijate către aşazările cu populare specială din Karaganda (Kazahstan) Omsk sau Novosibirsk (Siberia Centrală).

Au avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei şi Bucovinei de nord de către URSS în intervalul 1940-41 (doar aproximativ un an!) 118.094 oameni. 136 de persoane au fost executate, 18.392 arestate şi deportate din RSSM în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, 1.122 au fost arestate imediat ce sovieticii au pătruns în cele două regiuni şi, nu în ultimul rând, remarcăm o altă formă de îndepărtare din zonă, mai soft dar la fel de crudă: 84.600 de tineri au fost mobilizaţi la muncă forţată în diverse regiuni ale URSS. Toate aceste cifre trebuie raportate la populaţia RSSM din decembrie 1940 de 2.646.954 oameni, astfel încât a avut de suferit un procent de 4,5%. Mai mult de jumătate au fost etnici români.[3]

Despre cumplita foamete din 1946-47 din Basarabia re-ocupată de bolşevici, un comentariu al unui cetăţean cu gura mare, rapid înregistrat în arhivele organelor de securitate: “Voi sub români nu aţi îndurat foamete şi nu aţi oftat. Dar sub puterea sovietică veţi muri. de foame.” Nu se specifică numărul anilor de Gulag primiti pentru această remarcă anti-sovietică.  5% din populaţia RSS Molovenească (între 123-150.000 de oameni) a murit cu această ocazie, unul deosebit de ridicat dacă luăm în calcul că numai 1% din populaţia RSS Ucrainiene şi doar 0,6% din cea a RSSF Rusă au murit de foamete (distrofie alimentară, pentru a prelua acest eufemism sovietic care dorea să ascundă realitatea). Evident, seceta a fost factorul major pe care s-a dat vina însă un rol esenţial în propagarea foametei l-au jucat autorităţile comuniste de ocupaţie, care chiar când şi-au dat seama de amploarea fenomenului, au acţionat cu întârziere şi debandadă organizaţională tipică.

Edificator este un raport al autorităţilor de la Chişinău adresat Moscovei în care se explica situaţia din republică şi din care aflăm că ţăranii basarabeni reuşiseră să facă faţă cotelor inumane impuse de sovietici în primii ani de după recucerirea Basarabiei de către Armata Roşie “pentru că mai aveau ceva rezerve” din perioada de dinainte de 1944. Cu tot războiul din Est ţăranii basarabeni, lăsaţi în pace de autorităţile române, au reuşit să strângă cereale, şă crească animale pe care le-au folosit când au revenit sovietcii pentru a-şi achita cotele! Nu trebuie uitaţi nici ţăranii basarabeni care au încercat să fugă peste Prut şi care uneori erau urmăriţi de grănicerii sovietici chiar şi în România, prinşi, aduşi înapoi şi executaţi cu sânge rece. Doi dintre aceşti ţărani-eroi anonimi au fost îndreptaţi cu faţa către România şi împuşcaţi. În perioada 1946-48 au fost condamnate şi deportate punctual câteva sute de elemente ostile precum vlasoviştii, colaboratori ai administraţiei româneşti etc.

În iulie 1949 a urmat un alt val masiv de arestări (al doilea după cel din iulie 1941) şi deportări în contextul cooperativizării mediului rural basarabean, 35.796 oameni fiind afectaţi direct, trimişi în Siberia sau Kazahstan, marea majoritate fiind etnici români. În aprilie 1951 un alt val represiv a afectat martorii lui Iehova (2.724), iar Relevant este şi capitolul în care se tratează starea populaţiei în contextul anului 1956 marcat atât de celebrul Raport al lui Hruşciov la cel de al XX-lea Congres al PCUS, cât şi de Revoluţia din Ungaria din octombrie. Din arhivele studiate rezultă faptul că în ciuda terorii staliniste care, cel puţin în mod teoretic ar fi trebuit să „liniştească” definitiv populaţia, tocmai prin eliminarea „elementelor nesigure” (executate sau trimise în Gulag şi în deportare) odată capacul ridicat (chiar şi puţin) nemulţumirile au irupt. ”În timpul revoltelor din Ungaria, ţăranul Marinescu din colhozul Miciurin, la adunarea generală a gospodăriei agricole s-a declarat direct şi deschis împotriva comuniştilor şi comsomoliştilor, accentuând că vom proceda cu comuniştii aşa cum s-a făcut în Ungaria, iar pe comsomolişti îi vom  arde de vii”[4]

Chiar dacă filiala KGB din zonă a fost înştiinţată rapid, aceasta nu luase măsuri împotriva lui Marinescu nici după trei luni, dat fiind frica organelor de securitate privind posibile repercusiuni viitoare, având în vedere nesiguranţa faţă de linia vitoare a regimului. Din documentele de arhiva se constată  şi nemulţumirea masivă a personelor deportate şi care, încetul cu încetul încercau să revină acasă, chiar dacă întregul lor avut fusese confisacat de autorităti. Reveniţi, aceştia rupeau lozincile comuniste, făceau agitaţie. ”În total, în martie 1957, numai în oraşul Chişinău au fost înregistrate cca 100 de persoane revenite din detenţie, condamnate pentru activităţi antisovietice naţionaliste (fiind vorba despre naţionalişti romani).”[5]

În Basarabia au exista şi acţionat după 1944 câteva organizaţii anticomuniste, dat fiind şi faptul că zona fusese timp de şase luni localizată pe linia frontului, suficiente cantităţi de muniţie şi armament rămânând în zonă. Igor Caşu îi menţionează pe  Arcaşii lui Ştefan (1945-47), grupul antisovietic condus de Filimon Bodiu, Sabia Dreptăţii, Armata Neagră, Uniunea Democratică a Libertăţii. În total, la stadiul actual al cercetării 360.000 de oameni au fost afectaţi de teroarea comunistă, într-un grad mai mare sau mai mic, în funcţie de elementele care-i diferenţiau faţă de matricea rigidă comunistă. 52% au murit de foame, 20% au fost deportaţi, 1% executare, 23,5% mobilizaţi la muncă forţată în afara Basarabiei.

Cartea scrisă de Igor Casu înmagazinează o muncă intelectuală remarcabilă, fiind cu atât mai atractivă cu cât nu se rezumă doar la înfăţişarea istoriei mari, ci şi a numeroaselor destine umane afectate direct,  explicându-se concret şi empatic drama umană în comunism. Nu în ultimul rând, reprezintă o nouă treaptă a cunoaşterii efectelor pe care le-a avut comunismul asupra poporului român în partea sa răsăriteană, mult mai afectată decât corpul naţional principal, având în vedere  anexarea directă de către URSS, în ciuda păstrării unei forme adminstrative ciudate şi perverse (în sensul alipirii raioanelor din stânga Nistrului şi decupării celor două judeţe basarabene din sud, oferite RSS Ucrainiene), care-şi arată efectele nocive, toxice, chiar şi astăzi, la exact 90 de ani de la înfiinţarea RASS Moldovenească. Aşteptăm cu nerăbdare volumul care va trata fenomenul represiunilor chirugicale din perioada 1957-89, pentru că evoluţiile politice din zonă par a produce turbulenţe geo-politice care ar putea afecta şi Republica Moldova. În fond, cunoaştem bine pasiunea pentru arhive şi istoria (trucată) a unui anume Vladimir.