Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, de Igor Caşu (I)

”Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, de Igor Caşu

Editura Cartier, Chisinau, 2014

Volumul “Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956” [1], scris de către istoricul basarabean Igor Caşu, reprezintă mai degrabă un inventar complet a ceea ce a însemnat teroarea roşie atât în cadrul pseudo-statului artificial imaginat de puterea comunistă în octormbrie 1924[2], dupa ce devenise evident eşecul ei de a recupera Basarabia în urma eşecului răscoalei de la Tatar Bunar din septembrie 1924, cât şi din noua RSS Moldovenească (1940-41 şi după 1944). Pentru a o înţelege cu adevărat este bine-venită reluarea ideilor formulate încă din 1918 de către unul din liderii CEKA, letonul Martin Latsis:

“Ne aflăm în procesul de exterminare a burgheziei în calitate de clasă. Noi nu trebuie să demonstrăm că o persoană sau alta a acţionat împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o adresaţi unei persoane arestate este: din ce clasă socială face parte, ce origini are, ce educaţie a primit, care este profesia sa. Aceste chestiuni vor cântări în ceea ce priveşte soarta sa de mai departe. Aceasta este esenţa terorii roşii.”

Este deosebit de dificilă selectarea unor episoade marcante din această carte, având în vedere spaţiul restrâns al unei recenzii, dar şi amploarea şi tragismul evenimentelor pe care le-a indus comunismul (şi) în aceasta arie geografică. Puţin cunoscută publicului român este evoluţia raioanelor din stânga Nistrului, care erau locuite de o populaţie amestecată, ucrainienii formând majoritatea, dar şi ruşii, românii sau evreii deţinând procente importante, si care a fost afectată de tulburările revoluţionare din Rusia ţaristă înca din 1917. În plus, această zonă a fost disputată de bolşevici şi albgardişti, 2.000 de oameni fiind executaţi de către comunişti în cadrul acestei prime Terori Roşii, spre deosebire de teritoriile din dreapta Nistrului care au fost protejate militar de Armata Română până în 1940.

În timpul foametei din Uniunea Sovietica din perioada 1932-34, una din soluţiile la care au apelat ţăranii din Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească a fost trecerea în hulita Românie burghezo-moşierească. „Pentru unii. ţărani din RASSM, trecerea Nistrului este unica soluţie de a-şi salva viaţa. Informaţii recent depistate în arhive arată că dorinţa ţăranilor de a pleca în Basarabia se intensifică în contexul colectivizării forţate şi al corolarului acesteia, confiscarea averii şi înfometarea.” Unii dintre acesti ţărani, nu neapărat toţi de origine română, aveau curajul să afirme chiar că ”în locul comuniştilor ar fi mai bine să vină românii de peste Nistru.” Numeroase familii au riscat şi au trecut în lunile de iarnă Nistrul îngheţat, în ciuda tuturor eforturilor grănicerilor sovietici de a-i opri. În ianuarie 1932 au trecut în România 314 familii, în februarie 425 (1.449 oameni), iar în martie 503 (1.644 de persoane). Cifrele erau în creştere chiar dacă graniţa romano-sovietică era destul de militarizată[3], doar venirea primăverii punând frână acestui proces. Dacă 4.500 de oameni reuşiseră să treacă în România, alte 530 fuseseră reţinute, iar 30 împuşcate. Sovieticii luau în calcul chiar ridicarea în anumite porţiuni ale Nistrului a unui gard de sârmă ghimpată de doi metri înălţime. Explicaţia pe care o aveau întodeauna la îndemână autorităţile sovietice era cea clasică: duşmanul de clasă unelteşte. Relevant pentru gradul de dezamăgire: chiar şi foşti partizani roşii (Filip Ipatiev) sau comsomolişti ( Anton Vengher) sau colhoznici (Axentie Saharov) fără origine românească, doresc, în disperare de cauză, să treacă Nistrul. Toţi acesti oameni aleg să rişte totul datorita unui calcul rece şi simplu: rămânând ar fi murit oricum de foame, în timp ce încercarea de a trece în România avea şi sorţi de izbândă.

Este puţin cunoscută şi abordată de către istoriografia noastră operaţiunea română din cadrul Marii Terori (care a presupus atât o epurare a cadrelor de partid, cât şi lichidarea oricărei posibile devieri naţionale, fiind afectate mai ales minorităţile interne cu ale caror state nationale URSS împărţea lunga sa frontieră). Se disting zece astfel de operatiuni, una dintre ele fiind cea română pentru că uităm faptul că nu toţi românii moldoveni au fost integraţi în Regatul Romaniei odată cu unirea Basarabiei, suficient de mulţi rămânând pe malul stâng al Nistrului. Pentru a fi arestat era suficient de foarte puţin, organele luându-se de cel mai nesemnificativ detaliu, de mult ori folosind tortura pentru a produce dovada şi, mai ales, pentru a-i lega pe unii arestaţi cu alţii. „Din totalul de 3.374 de persoane reţinute de poliţia politică şi miliţie în RASSM în perioada 1 ianuarie-1 august 1938, 1.010 erau învinuite de a fi elemente contrarevoluţionare române, implicate în acţiuni de spionaj în favoarea României.” Probabil că nu vom şti niciodată câţi erau cu adevărat spionii României şi câţi nevinovaţi, însă probabil cei care lucrau pentru SSI au fost o modestă minoritate.

„Din cele 3.374 de victime ale opreţiunii române, moldovenii locali, adică etnici români din stânga Nistrului erau 975 dintre care majoritatea erau locuitori ai RASSM (776) dar şi ai regiunilor Odesa (95) Vinniţa (37 ). In total, etnicii români provenind dintr-o parte şi alta a Nistrului alcătuiau majoritatea (1.309 persoane) ceea ce justifica denumirea operaţiunii ca română.”[4]

Insa românii au fost afectaţi în ansamblul Uniunii Sovietice, nu numai în zonele învecinate geografic cu Regatul (să nu aducem aminte de cadrele comuniste asasinate la Moscova, în frunte cu Marcel Pauker şi fiul lui Dobrogeanu-Gherea), „numărul etnicilor români de pe întreg teritoriul URSS supuşi represiunilor se ridică la 8.292 persoane, dintre care 5.439 condamnate la executare, iar 2.863 primind diferite termene de detenţie, de regulă între 8 şi 10 ani. Se ştie acum că tortura a fost folosită masiv de legalismul sovietic al NKVD pentru a obţine mărturiile în timpul Marii Terori (1936-38).” Igor Caşu reproduce din arhivele folosite un astfel de exemplu. Moroz, a fost comisar pentru agricultură în RASSMoldovenească şi „a fost bătut la Kiev.  La interogatoriu s-a produs ceva foarte interesant. La orice întrebare, el răspundea <Da, mărturiile o confirmă> iar când era întrebat <Minţi?>, el de asemenea răspundea <Aşa este, mint>”. Inculpaţii bătuţi erau duşi şi cu zăhărelul, promiţându-li-se o sentinţă uşoară doar să semneze. „Dar după ce mărturiseau, acestea erau luate drept probe care justificau condamnarea la moarte sau, pentru cei mai norocoşi, condamnarea la 8-10 ani de gulag, cei din urmă având cel puţin o şansă teoretică de a supravieţui.” Din cercetări personale, se pare că metoda cea ma eficientă era de a nu se recunoaşte şi a nu se semna nimic (Radu Mărculescu, Karlo Stajner etc.). Dar pentru aceasta era nevoie de voinţă fermă şi capacitatea de a rezista unei varietăţi de metode de tortură.

Din cartea lui Igor Caşu, reţinem şi imaginea de ansamblu a Basarabiei ocupată de Armata Roşie în iunie 1940. Organele de securitate aveau mult de muncă, evident, pentru că în provincie se aflau multe persoane aparţinând tuturor nenumăratelor categorii sociale care nu se încadrau în matricea deformatoare sovietică şi lichidate, „trebuiau arestate chiar din primele zile poliţiştii, jandarmii, învinuiţi că au maltratat masele populare”, numeroşii primari, orice persoană care făcuse parte dintr-un partid politic românesc dinaninte de 1940. Se ştie destul de bine că sovieticii nu au respectat nici măcar planul de evacuare convenit cu partea română, astfel încât „zeci de ofiţeri români au fost arestaţi, în timp ce soldaţilor, atât celor basarabeni, cât şi celor originari din dreapta Prutului, li s-a permis să plece acasă. Condiţiile de detenţie ale ofiţerilor erau insuportabile.” Ofiţerii eliberaţi în septembrie 1940 au depus mărturie în acest sens.

Condiţiile de detenţie erau cele clasice/standard pentru gulagul sovietic, nimic nou. Aceeaşi înghesuială, acelaşi meniu alimentar: „Hrana era mai mult decât insuportabilă şi preparată în condiţii infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri, fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame de pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi, şi uneori ciorbă de varză şi sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaşi ceai sau apă de la macaroane”. Pentru a înlătura prejudecăţile (rusii erau răi, românii buni), notăm cazul lui Ivan Kobzarenko, de etnie rusă care a fost reţinut de NKVD pe 25 aprilie 1941, fiind acuzat că a combătut mişcarea revoluţionară din Basarabia în calitate de agent al jandarmeriei din Căuşeni, judeţul Bender. El a fost condamnat de către Judecătoria Supremă a RASS Tătare (unde a fost deportat) la pedeapsa capitală prin împuşcare pe 10 septembrie 1941. Pentru că a slujit Regatul Român! Importantă este şi următoarea nuanţă pe care o face autorul: din arhivele SSI studiate, rezultă că ruşii din Basarabia românească erau mai degrabă temători faţă de sovietici, mai degrabă nostalgici după ţarism (pentru că, până la urmă, ţarul îi adusese în Basarabia), în timp ce minoritatea ucrainiană era mai atrasă de comunism, având în vedere existenţa unei RSS Ucrainiene la graniţele României. Au existat şi notabilităţi locale ne-evreieşti care au întâmpinat cu speranţă şi lichelism trupele invadatoare, punându-şi la piept fundă roşie!