„Ceaikovski la walkman”, de Andrei Dósa
Editura Paralela 45, Colecția Prima dragoste, Pitești, 2022
Prima iubire. Primul sentiment. Prima obsesie. Prima durere mută. Prima lacrimă. Primul resentiment. Prima furie. Prima judecată de morală. În toate aceste elemente conexiunea centrală se focalizează pe iubire. De la ea începe și cu ea se termină periplul. Acel prim sentiment pe care-l încerci, cu care te droghezi în speranța unei maturizări forțate, rapide, ca prin minune. De fapt, acea primă senzație de atașament nu e altceva decât o tentativă ușor incoerentă de a răbufni împotriva lumii. Exact asta fac personajele lui Andrei Dósa în volumul de proză scurtă „Ceaikovski la walkman”, din colecția nouă „Prima dragoste” de la Editura Paralela 45. Sunt o mână de adolescenți, de puberi dornici să se cunoască și să se recunoască ca entități într-o lume care pare să nu-i observe.
Cuprinși într-o atmosferă a anilor 2000, toți acești desprinși parcă dintr-un univers a lui Salinger, încercă să-și găsească echilibrul sentimental. Dornici de emoții, cu erecții sau excitări deloc de neglijat, cu sentimente pe care nu vor sau nu pot să le divulge, aceștia merg într-o direcție a resemnării sau a luptei.
„Îmi imagine că dragostea seamănă cu o țigară care te amețește și nu se termină niciodată, poștită de noi doi. Tragi îndelung, inhalezi, ții fumul în piept, ca să-l imprimi cu ceva din tine, apoi sufli amestecul de fum și abur cald spre ea, până când trupul ei este învăluit într-un nor și dispare pentru câteva secunde”.
Efemerul și senzația de irecuperabil – iată două dintre piesele de puzzle care descriu cel mai bine narațiunea lui Andrei Dósa. Personajele sale încearcă, uneori în zadar, să se conecteze la resorturile unei iubiri care fie e imposibilă (clasicul sindrom de Lolita, doar că în varianta masculină a băiatului îndrăgostit de soția mentorului), fie suficient de toxică încât să ruineze mintea necoaptă, aducând în pragul nebuniei (a se vedea personajul Maria care ajunge într-un ospiciu).
Știți ce mi-a plăcut cel mai mult la acest volum de proză scurtă? Dincolo de temele abordate, de deschiderea pe care o are naratorul, dar și personaje, mi-a plăcut mult atmosfera. Descrisă în tușe ferme precum în acest fragment:
„Fete pe platforme, în blugi cu talia joasă, strânși până la refuz pe coapse, bluzițe cu buricul la vedere, peste care și-au tras vestuțe de fâș în culori stridente, descheiate neglijent, păr vopsit, priviri blazate.”
Pe de altă parte, în narațiunea sa, autorul nu se teme să impună umanul, aducând moartea, frica, fobiile exact acolo unde tinerețea poate pierde pariul cu sine însăși:
„În toiul iernii, bunica moare în urma unui atac cerebral. În seara aia, nemaisuportând furia, cobor în pivniță și sparg cu pumnul trei borcane de zece litri cu castraveți murați, înșirate pe raftul de lângă perete.”
Furioși pe lume, furioși pe ei, furioși pe furie. Toate personajele par să răbufnească într-un punct în care nu-și pot recâștiga încrederea mult râvnită. Sunt emoții pe care nu au cum să le mimeze, un amestec refulat de tristețe și de împăcare.
Care este miza acestei cărți vă veți întreba? Și intuiesc că răspunsul cel mai simplu e că prima dragoste poate fi scoasă din ambalajul în nuanțe acid chimice, dezvelit de așteptarea acelei senzații de roz toxic și poate fi foarte umană, vulnerabilă, sinceră, lipsită de conveniențe și departe de cumințenia cu care suntem deprinși. Probabil, Andrei Dósa a captat în obiectivul său narativ acele faze când iubirea nu e despre…iubire, ci mai degrabă despre obsesie, renegare și transformare.
