”Prea mulți zei pentru un deșert”, de Doina Roman
Editura Paralela 45, Pitești, 2017
Ca literatură de anticipație, literatura SF dezvăluie pledoaria unor „minți colective”, devenind o realitate de un alt grad și într-un alt plan- planul imaginației. Iată un roman cu un subiect fără margini; Doina Roman construiește o „lume posibilă” prin intermediul unui subiect care se naște din ecranul alb pe care mintea proiectează culori și lumini în loc de umbre.
Maximus Sardis, personajul principal al romanului, se trezește într-o cameră a groazei, „un spațiu strâmt, luminat cât să nu-ți bagi degetele în ochi, în care nu se zăreau nicio fereastră, nicio ușă, nicio trapă, nimic”. O celulă a Structurii C1168, din închisoarea CIAM, Casa-Iluziilor-Amintirilor-și-a-Morții, „închisoarea scufundată adânc în măruntaiele planetei, despre care toți nu vorbeau decât în șoaptă, de parcă numai numele ei le-ar fi tăiat limbile și glasul”, de unde nimeni nu ieșise vreodată, iar cei care trecuseră pe acolo aveau parte de un sfârșit lent și plin de suferință.
„Judecați-mă, judecați-mă! Luați-mi viața la puricat, sunt un dușman al Structurii, dar să fie clar, voi ați început!”– iată strigătul de la începutul romanului care te obligă să citești fără să închizi ochii, ca și cum ai fi acolo, în lumea pe care o citești ca să o cunoști. Maximus era profesor, în orașul Drigat; o iubea pe Lavia, ofițer plin la Douășdoi- avea un pluton de Femei-de-Lut în subordine – avea o viață la fel de comună ca toți ceilalți, până când începe să caute semnificația visului pe care îl are de mai bine de douăzeci de ani. După ce îmbracă vestita Cămașă a Ioanilor, află că este Croitor al Universului, iar menirea sa se pare că este să ajungă la Mânăstirea Nezidită cu ea. Pe măsură ce „povestea” continuă, apar alte personaje, care par să trăiască o altă viață; astfel, Melia, o lerană(tatăl ei, Ethan, un nobil și războinic în același timp a făcut-o cu cea mai frumoasă femeie a Orașului Păsării Nor) se îndrăgostește de Acron; profeția spune că băiatul unei lerane și al unui om va moșteni Cămașa Ioanilor și va hotărî soarta tuturor: acesta este Konos, „fiul Meliei și al unui necunoscut”(Maximus Sardis). Konos, după câțiva ani, e silit să plece pe Muntele de Vexhal, la Vânătorii de Perle; ia cu el doi wancui, Tas și Fema. După un timp, se îndrăgostește de Nyame, o Femeie-de-Lut, cu care pleacă de pe munte, împreună cu cei doi wancui și Maipo, un rancul. Reușește să o reîntâlnească pe Melia, mama lui. Maximus, la rândul său, reușește să o „distrugă” pe Alteea, Femeia-Ciupercă.
Finalul romanului este unul deschis, supus interpretărilor, lăsând cititorului (atât pe parcursul romanului, cât și la final) întrebări precum „Care viață, care moarte? Unde e omenirea și pe cine plânge?” și așteptând, desigur, să fie rescris în mintea acestuia.
