”Dilema omnivorului. Patru feluri de mâncare: o istorie naturală”, de Michael Pollan
Editura Publica, București, 2017
Traducere din engleză de Dan Crăciun
Specializat în alimentație și agricultură, autor a unor documentare interesante despre mâncare, participant chiar la cunoscutul film ”Food, Inc.”, jurnalistul Michael Pollan încearcă să descrifeze în acest tom masiv (aproape 600 de pagini) felul în care mâncarea noastră zilnică se transformă de la resursă naturală la ceea ce ajunge în farfuria noastră, un produs complet schimbat, de cele mai multe ori. Cu toate că, în unele părți, abundă în detalii tehnice sau în explicații savante împrumutate din cărțile sau revistele genului, volumul lui Pollan nu este greoi și se citește cu încântare de către cei care sunt pasionați de mâncare (de calitate sau nu), așa cum o mărturisește chiar autorul în Introducere:
”Aceasta este o carte despre plăcerile mâncării, genurile de plăceri pe care cunoașterea nu face altceva decât să le adâncească.” (pag. 22)
”Dilema omnivorului” este construită în trei mari părți, respectiv în cele trei mari forme în care se găsește în acest moment mâncarea pe lume, dar mai ales în Statele Unite, unde este concentrată mare parte din substanța cărții: mâncarea industrială, cea organică și cea bazată pe vânătoare și cules. Acest forme sunt prezente în proporții diferite, tocmai pentru că populația Pământului s-a înmulțit foarte mult, iar aceasta a dus la dorința de a industrializa în mare parte alimentația umană, iar lanțul trofic industrial a devenit tot mai reglementat și tot mai puternic, chiar dacă este cel mai puțin natural.
Pentru a ilustra ”industrializarea” alimentației, Michael Pollan a ales să se ocupe de porumb, prezent acum în aproape toată mâncarea de supermarket, tocmai pentru că este mai ușor de produs și de hibridizat, costă puțin și primește subvenții masive din partea autorităților americane (și nu numai). De aceea, fermierii și-au transformat total suprafețele de pământ pentru a fi sustenabile doar pentru porumb și soia, dar și așa profiturile lor sunt minimale și preferă să vândă marilor companii (care, trebuie spus, dau doar porumb și medicamente găinilor, puilor sau vacilor, le îngrașă în spații închise, în mizerie și întuneric, pentru profit maxim, aceste produse de pseudo-carne ajungând apoi în supermarket-uri și fast food-uri). Autorul ia ca exemplu clasicul chicken nugget, pe care îl cunoaște toată lumea din McDonalds sau KFC. Ei bine, acesta este ”porumb peste porumb”: puiul este alcătuit din porumb (doar asta a mâncat), apoi există amidon modificat de porumb, făina de porumb din aluatul ce îl învelește, uleiul de porumb în care se prăjește. În plus, fast-food nu înseamnă ceea ce mâncăm noi la distribuitoarele de junk food, ci și felul în care se îngrașă animalele pe care le mâncăm: un juncan ajunge de la 32 de kg la 500 în 14 luni prin ingurgitarea unor cantități masive de porumb, proteine, suplimente grase și… medicamente. Ajungem astfel la o definiție alternativă a hranei industriale:
”Orice aliment a cărui proveniență este atât de complicată sau de obscură, încât necesită sprijinul unui expert pentru a fi lămurită.” (pag. 28)
Trecând peste hrana procesată total industrial, îmbibată de porumb, Michael Pollan trece la partea a doua a intenției sale de a desluși misterul mâncării omnivorului-om spre iarbă, hrana adevărată a animalelor crescute în mod sănătos. Pentru aceasta, alege să meargă la o fermă organică, a familiei Salatin, timp de o săptămână, în care va fi învățat despre modalitatea corectă de creștere a animalelor, va cunoaște felul în care autoritățile statutului pun bețe în roate micilor producători tocmai pentru că regulile în care cresc ei animalele sunt mai greu de sistematizat, fiind astfel cuprinși în regulile generale, alături de marile firme (obligați, în acest fel, să proceseze carnea de vită tot în hale industriale), și va munci cot la cot cu cei de la fermă la toate muncile săptămânii (hrănire, culegere ouă, amestecat de bălegar etc.):
”Joel voia ca eu să înțeleg de ce el se numește pe sine crescător de iarbă și nu crescător de vite, de porci, de găini, de curcani sau de iepuri ori producător de ouă. Aceste animale vin și pleacă, însă iarba, care direct sau indirect hrănește toate animalele, rămâne și bunăstarea fermei depinde mai mult decât de orice de bunăstarea ierbii sale.” (pag. 253)
În acest proces, tocmai faptul că astfel de alimente, produse natural, sunt mai scumpe un pic față de celelalte îi conduce pe mulți oameni să le respingă. Dar, în realitate, produsul este mai scump doar atunci când intră în marile magazine, care adaugă procente care le aduc propriul profit, iar dacă le cumpărăm direct de la micii producători, unde le putem alege și putem vedea direct care este modalitatea de producție, atunci prețul este mult mai mic. În plus, la produsele industrializate, prețul pare mic în magazin, dar există o mulțime de costuri ascunse care apar de-a lungul timpul și pe care le suportă tot cumpărătorii, multe dintre ele fiind legate de costurile privind sănătatea individului. De asemenea, industrializarea forțată a cărnurilor, legumelor și fructelor a schimbat complet perspectiva umană asupra acestora, tocmai pentru că le putem mânca tot timpul anului, oricând și de oriunde, spre deosebire de timpurile mai de demult sau chiar de acum, dar din lumea micilor producători, în care toate produsele sunt sezoniere: vită și porc toamna târziu sau iarna, când animalele se îngrașă, și pui de găină vara.
Cea de-a treia parte a cărții îl înfățișează pe Michael Pollan în postura de vânător-culegător. El mizează pe al treilea lanț trofic al mâncării, cea produsă fără intermediari de natură, pentru a găti o masă pentru familia și prietenii săi fără mijlocitori, cu produse pe care le vânează, le pescuiește sau le culege direct din mediul înconjurător. Cum face asta? Ei bine, găsește oameni pricepuți la asta și vânează un porc sălbatic, merge la culegere de ciuperci, culege fructe și legume din preajma casei, ba chiar încearcă să pescuiască o specie rară de moluște, dar își dă seama prea târziu că acestea se pot mânca doar în ziua în care au fost culese de pe țărmurile Pacificului și, deci, trebuie să le mânânce, nu să le congeleze:
”Pariul meu în efectuarea acestui experiment este că vânând și culegând (cultivând) o masă m-ar învăța neapărat niște lucruri despre ecologia și etica mâncării pe care nu le-aș putea afla într-un supermarket, într-un fast-food și nici măcar la o fermă.” (pag. 375)
Culegerea ciupercilor reprezintă momentul în care autorul american se întâlnește sau, mai bine zis, explică ce înseamnă dilema omnivorului, punând în balans două aparente contradicții: pe de o parte, binecuvântarea omnivorului – putem mânca o multitudine de lucruri din natură; pe de altă parte, blestemul lui – nu are cine să le încerce în locul nostru, așa că trebuie să ne dăm seama pe propria piele care dintre ele sunt comestibile și care nu. Desigur, în ceea ce privește a doua parte, avem norocul conștiinței, obișnuinței, gândirii în cele din urmă și a faptului că multe dintre ele au fost deja încercate de strămoșii noștri și aceste informații ne-au fost transmise de-a lungul generațiilor. Așa că masa este, în linii mari, o reușită.
Michael Pollan nu ezită să se pronunțe și asupra unor teme care sunt acum la ordinea zilei, precum vegetarianismul sau veganismul. Nu i se pare normal să fii vegetarian, de vreme ce, prin constituție, omul este omnivor. Prin acest lucru, le dă dreptate francezilor, care consideră că orice prohibiție alimentară personală este o impolitețe (de altfel, a fi vegetarian constituie o problemă în societate: ”În calitate de oaspete, dacă omit să spun dinainte gazdei că nu mănânc carne, ea se simte prost, iar dacă îi spun, va pregăti ceva special pentru mine, caz în care eu mă voi simți prost.” Nu mai bine rămânem omnivori, așa cum am fost construiți?)
”Dilema omnivorului” este, de asemenea, plină de date tehnice (americane) cu privire la cele expuse, dar se citește ușor și încearcă să tragă un semnal de alarmă în privința mâncării pe care o consumăm, de cele mai multe ori procesată excesiv. Nu mai spun că este foarte interesantă pentru pasionații de mâncare bună, printre care mă număr și eu, pentru gurmanzi, pentru cei interesați de mâncarea sănătoasă și hrănitoare.
1 comment