„Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970 – 1990”, de Liviu Tofan
Editura Omnium, București, 2021
Ziaristul și publicistul Liviu Tofan este autorul mai multor cărți despre postul de radio Europa Libera și evenimentele mai mult sau mai puțin senzaționale legate de istoria de peste jumătate de secol a secției sale românești. Cea mai recentă și probabil cea mai consistentă contribuție este cea apărută în 2021 la Editura Omnium, având titlul ‘Ne-au ținut în viață. Radio Europa Libera 1970 – 1990’. Cartea este publicată sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Nu este (încă) istoria definitivă a postului de radio care a reprezentat sursa principală de informare a românilor între 1950 și 1989, dar multe dintre elementele unei asemenea istorii se află deja în această carte. Daca și când se va scrie acea Istorie, cartea lui Liviu Tofan nu va putea lipsi din bibliografie.
Tofan a lucrat timp de peste 20 de ani la Europa Liberă, întâi la secția românească din Munchen ca redactor de știri, apoi a fost șef al secției de știri și director asistent, iar după 1991 a creat și a condus primul birou din București al postului de Radio. A cunoscut deci din interior instituția în anii săi de maximă audiență și influența, în perioada în care intrase în obiectivele Securității la indicațiile lui Ceaușescu, și în perioada de transformări și zguduiri care au culminat cu prăbușirea comunismului. Aprecierea sa despre rolul istoric al Europei Libere este menționată în introducerea intitulata ‘Ce a fost Europa Liberă?’:
‘Europa Liberă a fost, în același timp, postul de radio românesc perceput de ascultătorii sai ca tribună de luptă anticomunistă, cutie de rezonanță a protestelor, liant social, sursa cotidiană de informații nealterate, oaza de normalitate în care se puteau refugia, gura de oxigen care le permitea să supraviețuiască, sursa de speranță că ceva s-ar putea schimba, dovada că nu au fost uitați și abandonați, certitudinea că mai există români care spun adevărul și rezonează la problemele lor, un gest de solidaritate. Unii au considerat Europa Liberă un fel de guvern în exil sau partid politic de opoziție. Sau ca o gravă amenințare la adresa regimului comunist, daca judecăm după uriașul (și zadarnicul) efort al Securității de a combate sau chiar anihila „oficina imperialistă de spionaj” …’ (pag. 8)
Primele capitole ale cărții oferă informații interesante în legătură cu organizarea departamentului românesc și structura programelor postului în perioada în care Liviu Tofan a lucrat acolo. O organigramă ar fi fost foarte utila pentru a înțelege ierarhiile, dar și așa imaginea oferita este destul de clară. Departamentul avea un număr fix de poziții permanente (‘sloturi’) și noile angajări se făceau pe măsură ce o poziție devenea liberă dintr-un motiv sau altul. Departametele de știri (cel în care a lucrat și pe care a ajuns să-l conducă Tofan) și de programe erau separate, iar crainicii formau un alt grup aparte. Majoritatea programelor erau înregistrate la Munchen, excepția fiind emisiunile culturale de la Paris ale cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Tofan descrie și procesul de recrutare și criteriile după care erau selectați viitorii angajați. Sunt interesante și informațiile despre programe. Știrile aveau o sursă centrală, controlată și comună departamentelor în diferite limbi în care transmitea postul. Programele nu erau cenzurate, dar se înregistrau și din când în când aveau parte de inspecția superiorilor. Structura programelor prezentate este cea din perioada de după 1973. Deranjează puțin folosirea în textul cărții a fusului orar vest-european ca referință. Majoritatea cititorilor din România, cei care eram pe recepție în acei ani, trebuie să facem de fiecare data ajustarea adăugând o oră atunci când este vorba despre programe și orele lor de transmisie.
Este descrisa clădirea de pe strada Oettingen, lângă Englischen Garten, inclusiv o schiță a aripii L în care se afla secția română. Am avut marele privilegiu de a vizita în 2012 clădirea, având-o ca ghid pe draga și regretata mea prietenă Edelina Stoian, una dintre vocile Europei Libere din acei ani. Nicio placă comemorativă nu amintea despre fosta destinație a clădirii, dar în acea perioadă cel puțin, se mutase acolo o secție de jurnalistica a unei universități. De atunci aud că destinația clădirii a fost din nou schimbată, iar placa tot nu există.
Unul dintre aspectele subliniate în cartea lui Liviu Tofan este dependența directa a postului de radio Europa Liberă de guvernul american. Acest aspect m-a surprins și atunci când am citit memoriile Monicai Lovinescu, care caracteriza consecvent EL drept ‘postul american’ și uneori se plângea de interferențele și influențele ‘americanilor’. Nu aceasta era impresia pe care o aveam noi, ascultătorii din România, care consideram caracterizarea Europei Libere ca ‘oficina de spionaj CIA’ drept pură propagandă. Relatările lui Liviu Tofan se referă la perioada anilor ’70, ’80 și ’90, în care nu mai exista vreo dependență de CIA, și totuși reiese evident că exista și atunci o clară dependență financiară și un control editorial care se exercita mai mult la nivelul orientării generale și nu în viața de zi cu zi a emisiunilor. O parte dintre salariații de la Munchen și conducerea superioară, că să folosim acest termen, erau americani și canalele de comunicații care constituiau principalele surse de știri proveneau tot de la americani. Scopurile și metodele erau aliniate scopurilor politicii externe americane. Atunci când administrațiile americane s-a reorientat pentru o vreme spre destindere și când România lui Ceaușescu era preferata cancelariilor din țările democratice, inclusiv a guvernului și președinților americani, recomandarea de a domoli criticile și a evita atacurile personale a fost explicită.
Unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărții este dedicat portretelor a doi dintre cei mai reprezentativi colaboratori ai Europei Libere de-a lungul întregii sale istorii. Sunt intrutotul de acord cu alegerea lui Liviu Tofan. Într-adevăr, Noel Bernard și Cornel Chiriac sunt cele două personalități care au definit linia jurnalistică și politică a postului și care au executat în mare parte deschiderea, câștigând audiență capitală în realizarea scopurilor propuse. Noel Bernard a fost director al postului de radio în două perioade, cea de-a doua (1966 – 1981) fiind cea de expansiune și de maximă popularitate. Avea un mare talent jurnalistic, era un excelent analist politic dar și un foarte bun manager și profesionist al microfonului. A știut să recruteze colaboratorii potriviți și a ales ca țintă publicul care va deveni susținătorul schimbărilor democratice de mai târziu:
‘Grație lui Noel Bernard, în doar câțiva ani, Europa Liberă ajungea la cea mai înaltă cotă de audiență (64%), niciodată depășită după aceea, dar menținută (cu unele fluctuații). El a reușit asta prin ceea ce aș numi profesionalizarea Departamentului românesc prin viziune, puterea exemplului personal și multă determinare. Și prin două accente de politică editorială care au contribuit enorm la creșterea audienței și influenței Europei Libere, Bernard intuind perfect ce trebuia făcut în acest sens. Ambele accente s-au concretizat prin oameni noi veniți în redacție, deveniți apoi nume de referință ale Europei Libere: Cornel Chiriac, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. În vizor erau tineretul și intelectualitatea.’ (pag. 86)
Despre Cornel Chiriac s-au scris deja cărți și articole omagiale, i-au fost dedicate emisiuni de radio și cel puțin un film documentar și unul de ficțiune. Și totuși, am impresia că recuperarea lui și recunoașterea imensei sale contribuții se află încă la început. Pentru mine și pentru mulți alții din generația mea, Cornel a fost profesor de muzică și profesor de libertate. El ne-a învățat să ascultăm pop, rock și jazz, dar mai ales ne-a deschis ferestra spre o lume care ne era interzisă – cea a libertății de exprimare artistică și de opinii și de creație necenzurată. Paginile pe care i le dedica Liviu Tofan sunt semnificative. Lipsește însă, un element foarte important în opinia mea. Nu este amintită nici în structura programelor și nici în paginile despre Cornel emisiunea ‘Jazz a la carte’ care se transmitea în serile săptămânii de la ora 22:10. Cornel a fost înainte de toate, în muzică, un om de jazz. Prin jazz a ajuns la pop și rock. Pasiunea și expertiza sa făceau din emisiunile de jazz de la Europa Liberă transmisii de mare calitate, cu imensă valoare artistică și educativă. Nu stiu cum ar putea fi acestea readuse în atenție, nici măcar nu stiu daca a rămas ceva înregistrat. Dar ele au fost.
‘Muzica anilor 1960 a fost esență unui nou spirit al vremii și expresia unei revoluții – pașnice – împotriva unor mentalități închistate. Cornel Chiriac, un rebel și un neadaptat, a personificat de o manieră perfectă spiritul acelei epoci. El era muzica, iar muzica era mesajul și viziunea unei noi generații refractare la orice fel de autoritate. Dacă, în Occident, această mișcare de protest s-a putut exprima liber, în România partidului comunist unic și autoritar, protestul acestei generații s-a manifestat într-un fel de clandestinitate percepută de regim că subversivă.’ (pag. 93)
Câteva dintre informațiile incluse în acest capitol sunt inedite pentru mine. Nu știam că pe la sfârșitul anilor ’70 Noel Bernard discuta despre o posibilă călătorie în România și un interviu cu Ceaușescu. Așa ceva îmi pare și azi aproape de domeniul fantasticului. Îmi era necunoscută și campania lui Iliescu din anii ’70, când era ministru al tineretului, contra lui Cornel Chiriac, cel pe care avea să-l omagieze trei decenii mai tărziu în calitate de președinte al României democratice. Se schimbaseră vremurile, vicleanul politician schimba și el placa, să ne exprimăm așa.
Câteva alte capitole ale cărții sunt dedicate acțiunilor Securității împotriva Europei Libere și a angajaților postului de radio. Liviu Tofan a scris o carte separată despre teroristul Carlos și atentatul cu bombă din 1981, carte pe care am citit-o și recenzat-o cu câțiva ani în urma. Un capitol este dedicat bolilor nemiloase care au secerat trei directori ai Departamentului românesc al postului. Concluzia lui Tofan după analiza detaliată a fiecărui caz în parte este că nu ar fi fost vorba despre un program susținut de lichidare prin iradiere, conceput și executat de Securitate. Aici el contrazice cele scrise de Pacepa în ‘Orizonturi roșii’, și în general, opinia sa despre acea carte și despre credibilitatea multor informații propagate prin ea este negativă. Găsim în carte multe relatări și documente despre agenții Securității care au încercat de-a lungul anilor să se infiltreze printre salariații postului, dar și despre informatorii ocazionali, unii oameni de cultură din Romania veniți să viziteze și să se întâlnească cu colaboratorii EL, doar pentru a raporta cele văzute și discutate la întoarcerea în țară. Impresia generala pe care o lasă lectura capitolelor despre activitatea Securității în supravegherea și combaterea Europei Libere este mai degrabă una de incompetență și lipsă de organizare. Nu că nu au vrut să contracareze influența postului de radio și să dăuneze activității sale și oamenilor care lucrau la EL, mai degrabă nu au fost capabili.
Câteva capitole spre final au o structura de ‘miscellanea’. Sunt adunate aici informații succinte și anecdote, descrieri ale vieții de zi cu zi și chiar și zvonuri și glume. Unele sunt interesante. O afirmație surprinzătoare pentru mine a fost cea după care Europa Libera nu ar mai fi fost bruiată încă din anii ’60. Noi în România aveam cu totul alta impresie. Anexele de la finalul cărții ocupă cam 30% din numărul de pagini. Unele ilustrează și completează informații și afirmații din text. Extrasele din dosarele Securității sunt elocvente și ar putea face obiectul unor cărți separate sau al mai multora, însoțite desigur de explicații despre context și aparat critic.
Capitolul despre evenimentele din decembrie 1989 și despre anii care au urmat este interesant și emoționant. Am putut să compar și aici informațiile din carte cu cele auzite direct de la Edelina Stoian, și ea participantă la cele petrecute la Munchen în acea perioadă. În final, Europa Liberă învinsese. Scopul activității de patru decenii – zdruncinarea prin informare liberă a temeliilor dictaturii comuniste până la prăbușirea sistemului – fusese atins. Dar asta însemna și dispariția rațiunii principale de a fi a postului de radio, sau cel puțin o schimbare radicală de direcție și o adaptare la noul context, în care EL nu mai era sursa exclusivă de informații libere ci doar una dintre multe. În plus începea revoluția informatică, avea să urmeze în scurt timp cea internetica, și formatul clasic radio nu mai era suficient. Era nevoie de gândire nouă, în parte și de oameni noi. Procesul nu a fost ușor. Victoria rămâne însă în paginile istoriei:
‘… s-au scris cărți, s-au ținut conferințe internaționale, s-a comentat mult despre importanța și influența Europei Libere din perspectiva geopolitică a Războiului Rece – sau, mai ales, a modului în care acesta a luat sfârșit. E celebru răspunsul hiperbolic al liderului Solidarnosc, Lech Walesa, la întrebarea despre importanța Europei Libere pentru succesul mișcării sale, pentru Polonia. „Ar exista viață pe pămînt fară soare?” În același registru, dar mai puțin hiperbolic, s-ar potrivi și întrebarea (retorică?): Ar fi fost posibil anul revoluționar 1989 al izbăvirii de comunism fară contribuția Europei Libere? Cu siguranță, nu, spun cunoscătorii. Nu atunci, nu așa. Europa Liberă a reprezentat, de-a lungul a patru decenii, o contribuție maraton la subminarea regimurilor comuniste, ale cărei semnificații s-au manifestat pe multiple paliere și în moduri diverse, în cheie personală pentru cei mai mulți, în acorduri sau disonanțe politice, după caz, pentru actanții momentului. Fapt este că Europa Liberă a contrat decisiv și a făcut inaplicabil proiectul de căpătîi al regimurilor comuniste de a deține controlul absolut asupra informațiilor și ideilor diseminate în cadrul societăților pe care le subjugaseră. Grație susținerii primite din partea Europei Libere, căci așa erau percepute emisiunile radioului, ca ajutor și încurajare, românii nu au dezarmat, nu s-au lăsat prada regimului stăpînitor. Restul e istorie, cum se spune.’ (pag. 215 – 216)
