Despre viaţa lui Robert De Niro

“Robert De Niro. Portretul unei legende”, de John Parker
Editura Publica-Victoria Books, Bucureşti, 2011
Traducere din limba engleză de Cosmin Nare

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Libris.ro.

Prezentul articol este o colectie de citate din cartea susamintita, citate interesante si necesare pentru o mai buna intelegere a omului Robert de Niro. Recenzia cartii o gasiti aici.

            „Deşi poate fi criticat pentru alte câteva aspecte (în special lipsa unei acţiuni centrale şi neîncetata melodramă sordidă), Crimele din „Mica Italie” a fost o creaţie originală a vremii sale. A fost un film absolut realist, care avea să capete aura unei picturi celebre, replicate şi copiate de falsificatori şi imitatori. Iar pentru toţi cinefilii, mai ales pentru fanii lui De Niro şi Scorsese, a devenit un film care trebuie neapărat văzut.” (pag. 65)

            „Interesul lui De Niro pentru actorie a apărut în timpul şcolii, când a fost distribuit în rolul leului cel laş într-un spectacol cu Vrăjitorul din Oz. (…) De fapt, nu a fost niciodată un puşti dur, iar unul dintre amicii săi din vremea respectivă a confirmat că „umbla cu câte o carte sub braţ, ceea ce nu prea le stătea în obicei găştilor de adolescenţi. Apoi se intimida şi o ştergea pe undeva să citească.” (pag. 18-19)

„Prinzând de veste că un nou regizor tânăr căuta actori dispuşi să lucreze gratis într-un film experimental, s-a prezentat nerăbdător la probe. Proiectul era primul film al lui Brian De Palma, care, pe la mijlocul anilor 1960, se număra printre membrii unui grup select de cineaşti, alături de Martin Scorsese, Francisc Ford Coppola, Steven Spielberg şi George Lucas, care erau supranumiţi „Copiii Teribili ai Cinematografiei” (Movie Brats)”. (pag. 32)

„Petrecere de nuntă nu prea avea acţiune, ci era alcătuit dintr-o serie de scene improvizate, bazate pe o nuntă în Long Island. (…) Petrecere de nuntă ar fi fost complet dat uitării dacă De Palma, De Niro şi Clayburgh nu ar fi devenit între timp celebri.” (pag. 34)

„El a revelat ceea ce majoritatea considera a fi o obsesie pentru confundarea cu personajul. A admis, într-un limbaj complex, care aducea a prelegere de la Conservatorul „Stella Adler”, că „tratez fiecare rol ca pe o problemă matematică. Personajul de pe cran este soluţia. Eu vizualizez acel rezultat final şi apoi îl urmez înapoi către rădăcină, ca să descopăr cum s-a ajuns acolo, iar acesta este momentul adevărului. Să intri total în rolul personajului şi să trăieşti viaţa prin el, fără a fi nevoit să trăieşti şi consecinţele din viaţa reală… ei bine, este o cale ieftină de a face lucruri pe care tu, personal, nu le-ai face niciodată.” (pag. 40)

„L-a studiat pe însuşi Brando. În vreme ce unii actori ar fi fost tentaţi să nu ţină seama de interpretarea originală a lui Don Vito Corleone şi să pornească de la zero, De Niro a ales contrariul. A început să disece prestaţia lui Brando, urmărind Naşul în repetate rânduri şi revenind la anumite scene pentru a identifica iţele pe care să-şi ţeasă propriul personaj. Asta i-a permis, în final, să îl joace pe Vito Corleone, nu pe Brando în rolul respectiv. Nuanţele lui Brando erau importante, dar acestea trebuiau absorbite în cursul imersiunii sale în rol. După cum va explica: „Nu am vrut o imitaţie a lui Brando, dar totodată a trebuit să fac personajul suficient de realist încât să poată fi perceput drept Brando/Corleone la tinereţe.” Brando însuşi, după ce a urmărit Naşul II, i-a declarat unui asociat: „De Niro e cel mai talentat actor activ de azi. Mă îndoiesc că el însuşi îşi dă seama cât de bun este cu adevărat.” (pag. 71-72)

„În ciuda vieţii profesionale încărcate a lui De Niro de-a lungul precedenţilor doi sau trei ani, Hollywoodul a însemnat exces, mâncătorie, intrigăraie peste măsură, editoriale de scandal, paparazzi şi toate celelalte consecinţe ale celebrităţii pe care le putea evita la New York dacă dorea (şi dorea). Pentru De Niro, acest soi de faimă avea o natură dubioasă, era mai mult o povară decât un stimulent.” (pag. 102)

„Femeile foarte frumoase se lasă adesea inhibate de frumuseţea lor”, i-a spus el lui Michael Cimino. „Tind să nu aibă caracter. E frumos când o femeie este frumoasă şi are şi acea latură în plus – ca Meryl.” (pag. 143)

„Personalitatea sa îngloba trei personaje: familistul devotat şi prietenul; actorul dedicat care evită publicitatea; şi pasionatul, în secret, de plăceri bărbăteşti.” (pag. 165)

„În culise, între profesionişti şi studenţii artelor actoriei, ridicase din nou problema nu atât a stilului său, care era unic, ci a anvergurii preparativelor sale obsesive, până la punctul în care devenea una cu personajul. Era jocul său inspirat în mod artificial? Cât de multe elemente externe de sprijin îi erau necesare pentru a intra în rol? Era vreo formă de truc profesional? Dacă ar juca rolul unui piroman, s-ar apuca de dat foc la case, doar ca să intre în mintea acestuia? Acestea erau interesante puncte de dezbatere pentru şcolile de film şi departamentele de artă dramatică din campusuri.” (pag. 223)

„Puţini dintre contemporanii săi de pe aşa-numita listă a actorilor din categoria A ar fi încercat măcar unele dintre filmele pe care el le făcuse, de teamă să nu invoce acel dialog memorabil scris de Billy Wilder pentru Sunset Boulevard, când William Holden spune: „Hei, îmi amintesc de tine. Erai mare”, la care Gloria Swanson răspunde: „Sunt mare; doar filmele s-au făcut mici”. (pag. 284)

„A fost acuzat de toată lumea că îşi petrece viaţa profesională ascunzându-se în spatele personajelor, iar când iese din acel camuflaj este, ca Peter Sellers, o celebritate bogată aflată în mod curios în conflict cu lumea în care a ales să trăiască.” (pag. 297)

„Un exemplu tipic îl constituie mult ascultatul critic Peter Sobczynski, care a scris: „… de departe cel mai deprimant element din Crime justificate este imaginea lui De Niro şi Pacino coborându-se la un material net inferior până şi standardelor evident reduse pe care şi le-au fixat în ultimii câtiva ani.” (pag. 348)

„Într-un fel, filmul a provocat o perspectivă mai precisă asupra perioadei moderne a lui De Niro decât orice altă recapitulare contemporană. S-a punctat ideea că, din anii 1970, dominaţi de el şi de Pacino, el adoptase nuanţe ale altor personaje atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională, o întreagă serie de emoţii, deghizări, ambiţii şi provocări. Devenise el însuşi un mogul, deşi nu în stilul de modă veche a Hollywoodului. În afară de cele 75 de filme în care a apărut ca actor, în intervalul 1992-2008, compania lui, Tribeca Productions, produsese, până la – şi inclusiv – Agenţia secretă, filme al căror buget total se ridică la 700 de milioane de dolari, care au generat la scară internaţională încasări brute de peste 1850 de milioane de dolari. Un veritabil mogul, iar acest personaj era propria sa creaţie. Un om care nu dă socoteală nimănui. Capabil de blândeţe şi de cruzime în egală măsură. Şi care, în orice caz, s-a confruntat cu şi a fost provocat doar de lucruri la care probabil nu s-ar fi aşteptat niciodată, care nu au nimic a face cu actoria, ci cu latura comercială a lumii în care se cufundase.” (pag. 349) !!!