”Nopțile din Mittelstadt”, de Marian Ilea
Editura Cartea Românească, București, 2018
Guest post de Mioara Bahna
Atent la cam tot ce alcătuiește le mal du siècle, fără a mai pune la socoteală scafandrările punctuale în zone mai apropiate sau mai îndepărtate ale trecutului, Marian Ilea creează o proză care adună spectacolul lumii panoramate neîncetat, cu farmecul, pitorescul ei, dar și cu zone de sordid, pe care nu doar că nu le eludează, ci chiar le scanează atent, apropiindu-se, uneori, de naturalism, căutându-le originalitatea și scriind o cronică sui-generis a ultimelor vreo șase-șapte decenii românești.
Sunt șaptesprezece proze în volumul „Nopțile din Mittelstadt” – Cartea Românească Educațional, București, 2018 –, prin care scriitorul demonstrează, încă o dată, că, pentru fiecare, centrul lumii poate fi acolo unde îl fixează el însuși, drept care și numele nemțesc al orașului Baia-Sprie, chiar din titlu, pare că vine să certifice acest statut pe care i-l conferă așezării scriitorul, deși, în realitate, este o aluzie la apartenența zonei, și, implicit a orașului maramureșean, la Mitteleuropa – un concept / proiect din secolul al XIX-lea, prin care se urmărea crearea unui imperiu german, din care, în epoca prezentată în carte, se (mai) păstrează puține date, între care societatea multietnică, deci multiculturalismul, cu care cititorul face cunoștință de la început (în „Skype-ul mătușii Mărie a Văleanului”), prin povestea lui Ildikó-néni, a lui Piști…, așternute peste cromatica vie a cergilor și a celorlalte obiecte confecționate de mătușa Mărie a Văleanului, figură excepțională, ale cărei inteligență, înțelepciune, dragoste de viață, hărnicie o ajută, concomitent, să se folosească de tradiție, dar și să se racordeze cât se poate de bine la modernitate, prinzând mersul vremii și al vremurilor pe care le traversează și despre care-i vorbește, cu încântare, cu mândrie, nepotului Valerian Văleanu, redactor-șef la o televiziune locală.
Astfel, femeia care și-a vândut cergile prin țară, în comunism, reușind să se ferească de rigorile regimului (ca să adune bani și să-și țină feciorul la studii înalte), în capitalism își valorifică experiența căpătată și se adaptează la cerințele vremurilor, ale turismului, rămânând însă atentă la binele familiei și salvându-și fiul de la un posibil divorț cu ajutorul noii tehnologii, după ce își cumpără laptop și își instalează skype, cu ajutorul căruia își dojenește și-și învață odrasla discreția în relațiile extraconjugale, dându-se exemplu chiar pe sine.
În aceeași tonalitate, a doua proză din carte, „Era negru ca dracul și avea ochii roșii”, sporește fauna lumii investigate și lărgește arealul la care se referă, aducând alte două personaje, născute, „în aceeași zi” (cu puțin înainte de a da faliment Marmorosch Blank și de a începe „prima curbă de sacrificiu în România”), la Chiuzbaia („la cinci kilometri de Baia-Sprie”), des pomenită în volum, din părinți mineri, Iosif Vissarionovici Bele și Vladimir Ilici Pașca, ale căror destine se împletesc, în timp ce numele pun, din capul locului, povestea lor sub semnul alegoricului, al ironiei, dar susțin și tragi-comicul, sugerând, totodată, perpetuarea unor tare și nu doar individuale, ci, mai ales, la niveluri care privesc lumea ca întreg, cu atât mai mult, cu cât povestea trăită de ei cuprinde o seamă de simetrii /coincidențe / paralelisme care aduc adieri caragialiene, amintind, concomitent, de teatrul ionescian: „Au condus destinele partidului comunist până au ieșit la pensie”, și-au făcut reciproc servicii specifice epocii (butelii de aragaz, televizoare color…), din pozițiile pe care le ocupau etc., etc.
Următoarea narațiune, „Doi artiști: Chifuță și Clemente”, prin eroii eponimi, cu nume sugestive, se orientează spre alte forme de manifestare (devenite permanențe) ale condiției umane, între care paradoxala nevoie de a stăpâni sau de a fi stăpânit, având ca forme de existență, aici, îndeosebi discuțiile pe teme de artă, în care se flutură opinii de o originalitate ce frizează absurdul. Cei doi sunt pictori – prezentarea lor, de asemenea, este, parcă, decupată din creația ionesciană („Chifuță e pictor. Și Clemente e la fel ca și Chifuță, care e pensionar. Și Clemente e pensionar…”) – și „fac parte din renumita Școală Băimăreană de Pictură”, însă aparțin, mai exact, fiindcă locuiesc în Baia-Sprie, „aripii dizidente a școlii”. Unul (Chifuță) e bogat, celălalt (Clemente) – sărac. Și datele care-i apropie și-i deosebesc par inepuizabile, sursa din care derivă fiind mereu arta pe care o slujesc, așa cum simt / cred ei.
Textul este construit cu mijloace epice și dramatice, fiindcă, în ansamblul cărții, Marian Ilea elimină granițele dintre genurile literare tradiționale. În felul acesta, în interiorul narațiunii despre cei doi, discuțiile lor sunt redate cu mijloacele teatrului, notându-se replicile personajelor și didascaliile. Cât privește eterna temă a dialogurilor dintre ei, aceasta este, în primul rând, creația lui Chifuță. Pe de altă parte, eroii narațiunii sunt preocupați de relația dintre original și fals, în artă, iar raportul axiologic pe care-l susțin este, în general, distinct de al oamenilor obișnuiți, fiindcă, de pildă, Clemente consideră și proclamă aforistic: „singurul lucru important în artă sunt falsurile” și că „Falsul e o lucrare mai bună decât originalul”
În volum, vocile narative sunt numeroase, dar reprezintă, de fapt, ipostaze ale celei auctoriale. Mai mult, în plan conținutistic, relatarea la persoana I, din perspectiva unui narator-personaj duce spre biografism și, implicit, spre scrierile „de graniță”. Pentru aceasta pledează, întâi de toate, spațiul concret unde se desfășoară întâmplările povestite, unde trăiesc personajele sau de unde provin.
În „Ești frumoasă, Ioana, te iubește nenea Ilie”, textul, subiectiv, lipsit de inhibiții lexicale, eufemistic spunând, relatează (alternând, din nou, vocile narative, registrul grav și parodicul) tribulații sentimentale, sociale, profesionale care sunt nu doar ale personajului din prim-plan („Ilie, frizerul cel șchiop”) și, oarecum, ale iubitei lui, Ioana, „cu douăzeci de ani mai tânără ca Ilie”, ci și ale contextului în care este trăit fiecare eveniment, oricât de neînsemnat, cu interes și chiar entuziasm.
Cu proza „Îi ceva necurat cu fantoma din Ieud”, cartea se apropie iar de instanța auctorială. În plus, prin „domnu’ Ilea” – „Ilea (…) a Văleanului” – și „cotidianul Glasul Maramureșului”, de pildă (la care se adaugă numele unor personalități reale: Ioan Alexandru, Ioan Es. Pop etc.), se asigură verosimilul relatării, deși nota literară (și chiar lirică) este prezentă prin forma a o seamă de aserțiuni („Ieudenii treceau pe drumul țării cam posomorâți”; „A trecut o noapte cu lună ascunsă…”; „E acum o dimineață cu ceață prelinsă peste Ieud…” etc.).
În privința coordonatelor temporale în care se derulează acțiunile, acestea cuprind, pe de o parte, perioada când s-au petrecut evenimentele senzaționale, cu tentă fantastică, și, pe de alta, cea în care „Ilea (…) a Văleanului”, om de presă, vine în ținuturile natale să facă investigații în legătură cu informația / zvonul ce agită unele spirite la Ieud, care-l privesc pe un oarecare „Măriștoc, da’ fără cap”. E o poveste cu zone de mister, cu secrete ale lui Polișinel, cu manifestări uluitoare, însă ale căror mobiluri rămân neelucidate, alimentând neliniști, spaime, angrenând și antrenând mentalul colectiv, pentru a primi, în cele din urmă, un soi de soluție / dezlegare (aparent) la fel de insolită ca tot ce a însemnat povestea legată de cadavrul decapitat, descoperit în stare avansată de putrefacție: cel ce pare a fi fost asasinul – pentru o pricină banală și, deci, absurdă – ajuns în pragul morții, în ultimele clipe, de frică, îi dă de înțeles gazetarului că și-ar asuma crima.
Alteori, ca în „Confesiunea”, viețile personajelor – adunate într-o povestire cu sertare, ale cărei părți sunt relatate de naratori având competențe distincte – se concentrează fiecare în numai câteva pagini, din material epic în stare să devină punct de plecare pentru scrieri de mai mare anvergură.
Mai senină, sub aspectul conținutului, este proza care-l are erou pe Dragoș Gabriel, „de loc din Dănești”, dar mutat, apoi, la Baia-Sprie, „Tiristul”, umblat prin toată lumea și dornic să-și împărtășească unui public amator, la rândul lui, să afle, experiențele și, mai ales, impresiile adunate în călătorii. Este vorba despre un personaj cu mentalitate modernă și tradițională, în același timp, ajuns să aibă o perspectivă asupra lumii de dincolo de granițele țării ce dovedește capacitatea românilor de adaptare la orice condiții de viață, de civilizație. Asemenea negustorului lipscan, Damian Cristișor, al lui Sadoveanu, „Tiristul” lui Marian Ilea își dezvăluie, în fața unei asistențe (acolo, la han, iar aici, la cârciumă, spațiu predilect de întâlnire al personajelor, tribună a experiențelor), ceea ce a văzut, a înțeles, căutând să judece, prin prisma omului obișnuit, universul înconjurător și să pună în balanță lumea de acasă și pe cea de departe, scoțând în evidență și criticând tot ce-i pare nefiresc, indiferent unde l-ar afla.
Odată cu personajele sale, prin urmare, scriitorul își poartă cu lejeritate cititorii printr-un spațiu vast, plecând din Maramureșul fascinant prin cam tot ce-l reprezintă, străbătând Europa și revenind, mereu, la baștină. Între aceste coordonate, se situează și „Ultima noapte de dragoste la Londra”, construită epistolar, unde expeditorul rândurilor ce compun textul, originar din Baia-Sprie, îi vorbește iubitei lui, Ada, despre ocupația lui de șofer pe un autocar cu care ia, de la aeroport, grupuri de chinezi (pe care îi poartă prin capitala britanică, suportând rigorile patronului și ale meseriei), despre ocupația dinainte, de șofer la Bordeaux, despre cum e la ei și, prin antiteză, cum e la noi, sub diverse aspecte („Draga mea Ada, lângă Bath, care e o stațiune cu băi romane, sunt niște ruine unde a apărut o catapultă și, ca să vizitezi, dai zece lire și vezi ruinele unui castel. Avem și noi din astea în România, da’ n-am pus nimic lângă ele ca să le luăm banii la proștii care le vizitează gratis…”), pentru ca, apoi, să vireze spre „problema” care îl arde, respectiv relația lor. Mai exact, după ce i-a vorbit – deși femeia se află la Londra, locuiește cu el, venind de la Baia-Sprie – inclusiv despre alte femei, despre legăturile lui cu ele, decide ca să se despartă de ea, din cauză că nu e pură, că a făcut un compromis, acceptându-l pe Adorian Valer, care i-a facilitat obținerea actelor pentru plecarea în Anglia, or el, omul umblat prin lume, cunoscător al ascunzișurilor firii și, mai ales, ale femeilor, vrea, pentru sine, altceva, drept care, după ocolul argumentativ făcut, îi scrie: „Când revin, să nu te mai găsesc în locuința mea din Wembley. Mi-am dorit o femeie de la mine din oraș ca să-mi fac o familie adevărată după ce muncesc pe toate coclaurile englezești”, criteriu pe care ea nu-l mai îndeplinește.
Marian Ilea scoate, prin urmare, din realitatea imediată părți ale acesteia cărora le reliefează neobișnuitul. De pildă, nu este nimic spectaculos – sau, mai degrabă, nu a fost – în a fi „pictor de pancarte”. Textul confesiv, urmărind un asemenea destin, cuprinde (zigzagând, după voia memoriei afective, de la prezent la trecut și înapoi) povestea vieții personajului-narator, din momentul când a început, vorba lui Marin Preda, din „Viața ca o pradă”, „aventura conștiinței” lui, când, într-o zi de iarnă, pe la șase ani, a primit în dar de la părinți „săniuța cu volan”, o anticipare simbolică a drumului lin și alunecos ce urma să-i fie asigurat de talentul caligrafic, prin care i se prevedea o existență de invidiat, de vreme ce, la școală, scrisul îi era admirat de învățători, de profesori și chiar de femeile de serviciu, iar „tovarășul tâmplar Dushok” chiar i-a spus: „Măi, Valentine, nu ți-am spus față cu ăia că poate-mi aud vorbe, dar o să fii mare scribălău la Comitetul Central al Partidului. E mare lucru ca din orașul nostru să se ridice unul până acolo”. Iar presupunerile unora și ale altora s-au adeverit, încât punctul culminant al „carierei” lui a fost întâlnirea cu „tovarășul”, după ce făcuse două pancarte gigantice, pentru curtea minei, cu „Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu!” și „Trăiască Scumpa Noastră Patrie, Republica Socialistă România!”, acesta a dat mâna cu el și i-a spus „Bravo, tovarășe, poate o să am nevoie de tine și pe la București”.
Dar, cum viața te ridică și te coboară, în cazul lui, talentul, după căderea comunismului, într-o clipă revanșardă, un par în cap, de la cineva, „după revoluție”, îi aduce luni de spitalizare la neurologie, pentru ca neplăcerile să dea, apoi, năvală, prilejuindu-i, totodată, personajului posibilitatea de a-și evalua parcursul existențial, firesc, cu sentimentul că nu a făcut decât să meargă pe urmele care i-au fost trasate. Mai mult, împăcat cu viața lui, cu toate că-și recunoaște că pe soție doar a „înșelat-o puțin cu fiecare ucenică repartizată de gospodăria de Partid la scris pancarte”, fiindcă „nu se putea altfel”, consideră că totdeauna a simțit că „Familia-i sfântă!” și a respins asiduitatea unor femei, care-l voiau doar pentru ele. Ca tată însă, pe Monica-Luiza, fiica proprie a sfătuit-o și chiar a împins-o să-și înșele bărbatul, un „pămpălău”, Gyuri, care nu a adus decât pagube în familie, fiind scos din tot soiul de belele doar de socru.
O altă figură pe care o etalează în carte Marian Ilea este „Poetul Oașului Baia-Sprie”, construindu-i efigia după ce acest Páll Zoltán Alexandru moare, „din cauze naturale” și este găsit în putrefacție în garsoniera lui. Ca și în cazul precedent, personajului i se prezintă viața, retrospectiv, subliniindu-i-se meritele, iar, dintr-o perspectivă emoțională, mai ales pe cel de a fi ajutat, cu versurile lui – create la comandă – la întemeierea multor familii sau la salvarea de la dezastrul despărțirii a altora.
Tehnica documentului, prezența scriitorului (sau, măcar, a unui personaj-alter ego al lui, care-i poartă numele, printre ceilalți eroi), în manieră postmodernă, nume de personalității (ale vieții culturale, îndeosebi), referiri la date concrete ale realității etc. înscriu cartea lui Marian Ilea în literatura autenticității. În contextul ei, lumea este amestecată etnic, Páll Zoltán Alexandru, poetul mort la cincizeci și patru de ani, de pildă, fiind oarecum emblematic, în această privință, de vreme ce, în „Memoriul” (descoperit după moartea lui, pe care naratorul îl inserează în narațiune), mărturisește: „Bunicul Páll era ungur. Bunicul Buteanu era român”.
Este vorba de vieți pline de dramatism – real sau șarjat –, îndeosebi ale unor inși resemnați care adună, conștientizează dimensiunile răului în care se zbat, dar iau totul ca pe un dat și, deci, ca pe o datorie, fără să se împotrivească, ducându-și povara cu nezdruncinata convingere că, altfel, nu se poate, care se scurg în „Nopțile din Mittelstadt”, făcând din zona Maramureșului, cu epicentrul în Baia-Sprie, Axis Mundi, însă teritoriul pe care-l traversează personajele volumului este, deseori, și un spațiu fabulos, unde se adună secvențe de trecut și de prezent, adăpostind categorii socio-profesionale diverse.
În general, personajele sunt oameni care au parcurs fragmente consistente de timp, din două regimuri politice, știind să se adapteze la exigențele fiecăruia, de fapt, căpătând știința nu doar de a supraviețui, ci chiar de a se mișca destul de lejer printre meandrele acestora. Un astfel de exemplu este amintita, de la începutul acestor rânduri, Măria Văleanului din Ieud, convertită din precupeață de nevoie (înainte de ’89), în comerciantă de înaltă clasă, în noul capitalism postdecembrist, învățând, din mers, principiile economiei de piață, aflând și aplicând repede și foarte bine cum să-și facă publicitate, valorificând datele din teren, pliindu-se, în pofida vârstei înaintate, pentru a răspunde exigențelor clienților din țară și, mai ales, din străinătate, atrăgând profit nu doar pentru ea și ai ei, ci și pentru alte femei din zonă. În plus, personajul, ca un fel de Șeherezadă modernă (titlul cărții putând fi citit ca un ecou al celor „1001 de nopți” ), cu un debit verbal neobosit, adună povești de viață ale ei și ale altora și-și agrementează cu ele spusele, sporind atracția pentru lumea ei.
Din narațiunile sale, Marian Ilea alcătuiește o monografie sentimentală a lumii maramureșene, un alt fragment al acesteia fiind „Șvabul”, care se derulează tot în Mittelstadt, adică îndeosebi în epoca în care denumirea aceasta era de actualitate. Personajele care se află în prim-plan reprezintă oameni ai căror înaintași au fost dezrădăcinați, pe la începutul secolului luminilor, împinși de conjuncturi diverse spre Est, unii dintre ei ajungând printre români. Între urmașii lor, se numără „bătrânul domn Michael Schlangen” (cu aplecarea spre vis a căruia începe și se încheie narațiunea, dobândind, astfel, sfericitate), compozitorul Joseph Baber, maistrul miner Beck… Prin flash-back, se reînvie tablouri ale începuturilor șvabilor pe meleagurile românești și, ionescian (într-un fragment consistent), din nou, inserând în text un dialog care, pe alocuri, frizează absurdul, dintre noul inginer de mine Willi Schlangen și maistrul miner Stefan Beck, naratorul punctează aspecte ale lumii, așa cum au receptat-o ei, părând împinsă, din când în când, la granița dintre vis și realitate.
Imaginea societății multietnice din Nord de țară este continuată, apoi, prin „Stirb zur rechten Zeit”, unde, ca și alți naratori din volum, și cel de acum îi dă cititorului informații dintre cele la vedere, dar și din culisele vieții unei lumi trăind intens pe mai multe planuri, chiar dacă amintitele informații sunt / par nevinovate și, prin consecință, mai mult creatoare de culoare, cum, de pildă, aducându-i în prim-plan pe „Franziska și Poli… Tanti Franziska și nenea Poli de pe strada Nufărului”, neputându-și reține tendința amintită, adaugă – în trecere – că ei locuiesc „la intersecția cu Nisiparilor. Acolo unde s-au construit blocuri cu zece apartamente și fără autorizații. Că s-a dat mită arhitectului-șef al orașului. Că de aia l-au dus în arest…”
Și aici, ca și în alte proze din volum, textul se realizează alternând vocile narative și însumând drame care abundă (încât personajelor ajung să le pară aproape firești, drept care, spre exemplu, Franziska vorbește despre nenorocirile din viața ei și a familiei ei aproape cu detașare, cu toate că nu sunt deloc neglijabile), atât la nivel colectiv, cât și individual, indiferent de epocă sau de etnie. Și, totuși, un fel de competiție nedeclarată în a-și face și mai mult rău unii altora se desfășoară continuu și peste tot între cei dintre care scriitorul aduce eșantioane reprezentative în carte, ca, de pildă, unguroaica Franziska, născută la Budapesta, dar trăind cea mai mare parte a vieții în România (mai ales în Maramureș, la Baia-Sprie), care, după o viață de nenorociri, unele mai mari decât altele, își pierde cetățenia maghiară, iar sora ei, pe care o roagă să o ajute să se stabilească în Ungaria, exprimând opinia larg răspândită printre ai lor, o respinge: „Mi-a spus că oricine vine din România e hoț”.
Pitorească este, de asemenea, povestea lui „Bartolomeu Rostaș – aurarul” și a neamului său de țigani, de pe Valea Limpedea, prezentată, cu inserturi, de la întemeiere și până în zilele noastre. O adevărată dinastie (fiindcă, așa cum îi place eroului eponim să spună, țiganii au întemeiat așezarea, fugind din calea tătarilor veniți „să jefuiască Mittelstadt-ul” cu opt sute de ani în urmă, drept care „Nu este altă națiune mai veche în Baia-Sprie ca țiganii”), cu străvechile ei cutume păstrate cu sfințenie de fiecare generație, construită memorialistic, scoțând la vedere laturi ezoterice ale unui neam, cu bunele și cu mai puțin bunele lui, așa cum apar din afară se arată prin șirurile de Bartolomei și de Caroli evocați, ale căror fapte, vorbe, caractere se expun, de către naratorul auctorial, dar și, printr-un soi de mărturisire-depoziție, prilejuită de moartea lui Bartolomeu, de către Carol, fiul lui Bartolomeu și al Kalei, prilej de a evidenția, din nou, legăturile dintre etniile din Nord de țară, cu particularități ale fiecăreia.
Jucători de poker, șoferi de TIR, frizeri, artiști, jurnaliști, doctori, călugări, hoți de buzunare, oameni care se metamorfozează – social, profesional, psihic etc. –, români, unguri, șvabi, țigani, având, cu toții, legături cu Baia-Sprie, aduce Marian Ilea în cartea lui, relevant fiind nu atât amestecul de suferință, bucurie, grotesc, dramatism individual sau colectiv, senzualitate, sordid, amănunte picante din viețile unor personaje etc., cât, în special, felul cum ochiul instanței narative suverane este capabil să se strecoare prin cele mai nebănuite cotloane ale vieții și să le reliefeze laturi insesizabile la o privire superficială.
