„Penumbra”, „Aici, Radio Eros”, „Dor călător”, de Alexander Hausvater
Editura Integral, București, 2020
Pentru că aceste romane au câteva trăsături comune, care le fac să străbată timpuri și spații istorice …, iar vocea lor sună în cor și în acord cu linia melodică a celui mai fragil, dar în același timp și cel mai puternic sentiment uman – iubirea. Și pentru că din ele transpare puternică și vibrantă amintirea unor locuri cu rădăcini puternice în memoria afectivă a autorului și pentru că, nu în cele din urmă, ele au prins viață scrisă într-unul dintre momentele grele ale omenirii – pandemia cauzată de parșivul coronavirus SARS-CoV-2, iată motivele datorită cărora am ales să vorbesc despre ele laolaltă.
Recomandându-vă de la bun început să le citiți și voi ca pe un tot, în această ordine, care vă va face să pătrundeți și să înțelegeți mai deplin profunzimea și complexitatea talentului dramatic și epic al acestui personaj special, Alexander Hausvater.
Trecutul (acela ascuns în penumbră, precum eclipsa întunecă lumina soarelui) se răfrânge în prezentul care separă minciuna de adevăr și reconstruiește arhitectura morală a personajelor prin memoria și marturia martorilor cuvântători și de cele mai multe ori necuvântători în accepția obișnuită, dar atât de înțelepți și răbdători în trecerea timpului. Iar viitorul se va remodela din toate aceste experiențe, rădăcini bătrâne infipte adânc în amintiri, amestecându-se cu mlădițele proaspete, pendulînd toate în căutarea răspunsurilor ”cine e om și cine nu?” ”ce e fapt și ce e ficțiune?” – cine iubește, cine trădează…politică și dragoste… torționari și victime, ”frica care este mai mare decât conștiința”, dosarele securității, cei ce au ales să tacă, cei ce au ales să vorbească.
Trecut și prezent, căci ”ce rămâne pasionant e căutarea. Căutarea unui adevăr care nu va clarifica cine erau părinții lor și mai degrabă le va reflecta personalitatea lor (…) Doi oameni care nu au avut curajul să viseze la mai mult decât ce le-a fost dat să trăiască”. Pentru eclipsă sunt necesari ochelari speciali pentru a-ți ascunde ochii și poate este necesară și o mască; pentru a-ți ascunde adevarata față! Voci din cimitirul evreiesc… evreul rătăcitor în căutarea căminului din care a fost alungat…
De la marele oraș-capitală, la mica urbe vestică a țării, de la anii post bellum și cei contemporani, înapoi, în urmă – la anii 38-40, de la viață vândută și iubire pierdută în ”Penumbră” – cu lumini și umbre – întunericul ce se lăsa amenințător asupra Europei nu putea fi contracarat decât prin instrumentul de comunicare al speranței, al iubirii, al adevărului și al luptei eroice cu fantomele iadului… Eros contra Thanatos, simbolistică subliniata și de către Razvan Theodorescu, dupa aplecarea sa asupra ”Aici, Radio Eros”. Radioul… în micul orășel unde:
”Se fabrică multe produse în oraș, dar produsul cel mai de preț e bârfa. Zvonurile sunt extrem de apreciate, așa că, pentru un moment sau două, unul sau altul devine centrul atenției generale. Cum? Simplu: bârfitorul știe care bărbat i‐a dat o palmă soției, ce copil a furat mere, pere sau căpșune, cine spune ce și cui, detaliile exacte de la un botez sau de la o înmormântare, ce s‐a spus în timpul unei convorbiri interurbane la Poștă. Știe cu câte grame a înșelat Șvarț la cântar, câte pahare a băut fiecare client al Jovanei într‐o seară obișnuită.”
”Vă dorim să vă iubiți, ca în orice seară (…) Asta a fost emisiunea noastră de la Radio Eros”. Otilia și Sebastian (Remus și Iolanda), ficțiune și realitate – încercarea separării lor devine inutilă și simbolistica la care apelează scriitorul implică cititorul la adânci și subtile introspecții culturale, sociale, filozofice și mitologice.
Dacă în Penumbră personajele lui Hauvater sunt câteva, alese cu parcimonie, parcă de teama umbrelor și penumbrelor din spațiul și timpul desfășurării, în Aici, Radio Eros, scriitorul desfășoară un evantai de arhetipuri și prototipuri umane, viu colorate și cu locul precis stabilit în mecanismul functional al conglomeratului socio-politic-administrativ al micului orășel. Și ambele aceste romane pot cu ușurință și cu savoare satisfice cerințele unor scenarii cinematografice sau ale unor dramatizări pentru scena teatrală. Au o țesătură perfectă pentru aceste destinații. Cel puțin eu în această notă le-am citit.
La capătul acestui drum al dragostei-penumbrei-erosului, parcurs de Alexander Hausvater în vremea (holerei) pandemiei eu am așezat romanul ”Dor călător”. M-a impresionat puternic, încă de la dedicația scrisă marunt pe prima pagină:
”In memory of Eli
for being father to the son and son to the father”
Tot despre iubire este vorba și în ”Dor călător”. Un filon autobiografic, exploatat cu sinceritatea și experiența vârstei autorului.
Căci, ce face scriitorul: adună crâmpeie de viață, de trăiri personale sau ficționale, le articulează în spumă de vise și iubiri, credințe și renunțări, izbânzi și eșecuri, trădări și iertări… scriitorul recrează lumea pentru noi, cititorii, pentru a ne-o face înțeleasă – scriitorul e un fel de Dumnezeu-creator, care ne oferă lecții de devenire umană.
Și astfel cartea sa devine un poem al iubirii, înțelegerii și recunoștinței fiului pentru tatăl său. Și deopotrivă, un poem al nevoii de replicare biologică, al iubirii născute în tatăl ne-tată încă, pentru fiul nenăscut ce va fi să vină și pentru fiul născut din carne-și-sânge-părintești…. Dimpreună cu toate valurile de nostalgie acumulate în timp… Dimpreună cu veșnicul popas filozofic în fața ușii gata să se deschidă către finalul numit moarte! Căci ”Numai acum, că am gustat din moarte, îmi dau seama că am pierdut timpul. Adică, sunt atâtea locuri de vizitat, oameni de întâlnit și emoții de simțit…”
O călătorie inițiatică, un transfer de iubire și sensuri întru recunoașterea greșelilor, împăcarea cu sine și recunoștință! La capătul căreia moartea nu mai este dispariție, ci credința în dragoste și încredere veșnică. Momentul în care fiul spune: ”Simțeam o poftă nebună să trăiesc, să iubesc, să-mi împlinesc destinul”. Și știe că va reuși, pentru că are un model: ”De când eram copil, tata mi se părea un gigant din biblie. Credea în destinul său, ba, mai mult, credea că viața lui are un scop anume, trăia ca să schimbe ceva în lume”. (Hausvater – tatăl casei)
Capitolele romanului, 28 la număr, sunt switch-uri între vocile personajelor tată-fiu, între confesiunile, rememorările, faptele, visele și dorințele acestora, în ideea primordială ”că toți oamenii sunt capabili să se împlinească dacă sunt încurajați și prețuiți”.
Boală, promisiuni, încredere, doruri, nostalgii: ”Pe unda clapelor, mi-e dorul călător, mereu în calea ta…”, educație: ”Incercam să-mi îndrum fiul să cunoască lumea din spatele zidurilor, a ușilor, și a ferestrelor zăvorâte”, romantism… Valsul numărul 2 al lui Șostakovici, dar și acel Old Revolution al lui Leonard Cohen, ca un fel poate ciudat, de regret al unor fapte și credințe: ”I finally broke into the prison, I found my place in the chain”.
O călătorie dureros de emoționantă, care atinge și îmbogățește deopotrivă sufletul și mintea cititorului, și pe parcursul căreia îl învață și despre viață și despre moarte și îl împacă și cu viața și cu moartea. Și cu acceptarea greșelilor și a vinei, acceptare cu care trebuie să înveți să trăiești. ”Când plecăm, luăm cu noi și frumusețea, dar și urâțenia. Ambele sunt daruri de la Dumnezeu”.
Orice tată, mai ales un tată evreu (nu mai vorbim despre mame) își dorește ca fiul său să ajungă ”un om mare”, și chiar spune ”vei conduce oamenii ca Moise, vei trage cu praștia ca să câștigi războaie ca David și vei fi înțelept ca Solomon”.
O călătorie către necunoscut, dar cu un sfârșit cunoscut, topit intr-o noapte de dragoste – simțită astfel de către tată ”nu cred să fi existat vreodată un așa moment de dragoste precum cel din prima noapte a morții mele”.
Și din nou un cântec de demult, spre neuitare: ”Pe unda clapelor, mi-e dorul călător, mereu în calea ta…”
Un singur lucru mai am a spune: Alexander Hausvater, mai scrie-ne!
Puteți cumpăra carțile: Editura Integral.
(Sursă fotografii: Eintegral.ro, Teatrulmateivisniec.ro)
