”Mamifer”, de Ana Barton
Editura Herg Benet, București, 2014, 220 p.
Volumul este o culegere de opinii despre viață sub forma unor proze scurte, cu un substrat autobiografic foarte apăsat, în peste 70 de texte, aproape fiecare dintre ele ilustrat cu o fotografie semnificativă (din colecția Costică Axinte), pe o pagină întreagă; cu coperțile cartonate, se realizează astfel un adevărat volum de lux, ce cuprinde opinii și idei generale despre viață, filtrate de o conștiință artistică (prozastică) slabă, care adună astfel totul, vrând să spună totul.
Personaj comun al povestirilor este un eu care vorbește despre dileme, lecturi fundamentale, sentimente sau actualitatea social-politică, un eu care își introduce un copil în propria narațiune și vorbește despre inocența acestuia, despre întrebările și răspunsurile de tip copilăresc; chiar titlul volumului este preluat de la o astfel de scenă, în care o copilă își întreabă mama, în zorii unei zile, dacă e mamifer; răspunsul prompt, pozitiv, o neliniștește ulterior chiar pe mamă, care simte că a pierdut ceva în momentul în care a răspuns astfel. Chiar autoarea face, la începutul unei povestiri, o confesiune care ar putea fi aplicată întregului volum: „Aceasta nu este literatură. Așadar, nu vă iluzionați. O să vă povestesc, așa cum m-oi pricepe de limpede, o-ntîmplare adevărată.” (Tu de ce nu ai copii?). Ana Barton prezintă, așadar, un eu, neficționalizat (literatura ar însemna iluzie, conform cuvitelor de mai sus, în speță avaziune din real…), pe care îl proclamă, subicent, cea mai importantă experiență, acordînd, în general, pre puțină considerație literaturii, în speță ficționalizării.
În momentul în care va avea încredere în puterea de a transgresa, dar și de a înfățișa realul, Ana Barton va scrie literatură.
Puteți cumpăra cartea: Editura Herg Benet/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.
”alive”, de Petronela Rotar
Editura Herg Benet, București, 2014, 240 p.
După un volum de poeme în care își spune fulgurant viața, mizînd pe sugestie sau pe exprimarea directă, îmbrățișînd deci mai multe tonuri și expresii (prezentat pe Filme-cărți.ro), Petronela Rotar revine cu proză scurtă, în care, de fapt, reciclează temele poetice din volumul anterior, O să mă știi de undeva. Ne întîlnim deci cu situațiile și personajele cunoscute: răposatul, soțul ce a murit în mod tragic, înaintea nunții, copiii (întîi o fată, apoi o altă fetiță – denumite „bigudiurile”), creșterea lor, dilemele lor, întrebările lor, rapacitatea oamenilor, situațiile-limită, tot așa cum și eul Anei Barton, din volumul de mai sus, descoperea lumea. Sînt elemente pe care Ana Barton le cunoaște foarte bine, pentru că le și invocă în prezentarea de coperta IV pe care o face la volumul Petronelei Rotar.
Spre deosebire însă de Ana Barton, Petronela Rotar are o voluptate a personajului, copil, matur sau simple existențe derulate în cîteva pagini, creînd o lume rural-urbană, o Românie filtrată prin sordidul Știrilor de la ora 5, multă vreme prezentate de autoare la Brașov, stație locală a PROTV. Pe lîngă cea a eului, a perspectivei sale, există și alte povești care au influențat acest eu, care l-au creat, în cele peste 60 de texte scurte.
Promovate în special de Mihail Vakulovski (care este și personaj la Petronela Rotar, confirmînd o definiție a scriitorului, cel care scrie mereu, chiar și cînd doarme), cele două autoare vin din lumea jurnalisticii spre cea a literaturii și se pare că mai au un drum oarecare de parcurs.
