”Soniecika, Înmormântare veselă. Minciunile femeilor”, de Ludmila Ulițkaia
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere: Gabriela Russo
Scriitorii ruși au avut totdeauna, din punctul meu de vedere, un stil aparte de a scrie. Cei care iubesc literatura Rusiei cu siguranță au observat acel ceva prin care recunoști imediat scriitura celor care provin din această țară. Ludmila Ulițkaia nu face excepție de la această regulă, iar stilul ei este foarte aproape de dulcele stil clasic. În câteva pagini, dacă aș nu aș fi știut cine a scris, aș fi confundat lesne bucăți din text cu pagini scrie de Gogol. Există însă și modernitate, dar la acest aspect am să revin la momentul potrivit. Textul curge lin, umorul destinde, tensiunea este dozată cu mână sigură, scriitoarea nu se grăbește să anticipeze, iar la final dezvăluie totul în așa manieră încât nu ai cum să nu empatizezi. Este ca o lovitură de grație, povestită blând, dar care aproape te face să lăcrimezi. Nu sunt povești vesele, dar Ludmila reușește să țină cititorul atent fără să îl împovăreze.
Analiza fină a detaliilor, analiza sentimentelor, sondajul interior, observarea transformărilor sunt doar câteva dintre darurile acestei scriitoare. Viața curge rapid printre rândurile sale, generațiile se schimbă în Soniecika, problemele asemenea, cititorul observă și rămâne să mediteze la concluziile care se desprind din text. Există aproape totdeauna o morală în subsidiar. Omenescul este ilustrat la pas cu pas, mai ales problemele mărunte, care sunt temelia celor mai mari. Personajele alternează stările de exaltare cu cele de disperare, iar în primul microvolum al romanului avem multă resemnare. În prim-plan este morala veche tradițională, mulțumește-te cu ce ai primit și nu cere mai mult. Moartea este ca un laitmotiv care traversează volumul, însă tragismul aproape că lipsește. Ea vine natural, fără dramatismul resimțit în viața reală, Ludmila Ulițkaia reușește să camufleze latura aceasta. Personajele din Soniecika nu excelează la capitolul tărie de caracter. Nu avem astfel de modele aici, ele sunt construite imperfect, subjugate de morala, pasiuni, frică sau disperarea de a rămâne mediocre toată viața. Unele reușesc să se impună în final, surprinzător aproape fără eforturi. Tania, fiica Soniei și a lui Viktorovici, personajele centrale ale poveștii, se dovedește extrem de talentată și va avea parte de faima la care visa, Issaia, prietena Taniei, amanta extrem de tânără a lui Robert și fiica adoptivă a celor doi, se va căsători cu un bărbat bogat, care îi va îndeplini ambițiile de a accede la o condiție materială superioară, după o viață de orfană.
”Și în cele zece minute cât merse spre casă își dădu seama că cei șaptesprezece ani de fericire conjugală s-au dus, că nimic nu i mai aparține, nici Robert Viktorovici – dar când i-a aparținut el cu adevărat, nici Tania (…) nici casa ale cărei gemete și oftaturi le asculta noaptea așa cum își simt bătrânii trupul cu trecerea anilor, trupul ca pe ceva străin […]
Pustiită cu totul, plutind parcă, cu un țiuit limpede în urechi, intră la ea în odaie, se apropie de bibliotecă, scoate la întâmplare o carte din raft și se așeză deschizând-o la mijloc.” (pg. 58)
Viața Soniei, fostă bibliotecară căsătorită cu un artist faimos este plină de mici drame cotidiene, pe care învață să le depășească fără prea mari complicații sau întrebări. Este în esență un personaj destul de șters, care nu se impune decât prin încăpățânarea de a mulțumi cuiva de sus pentru o fericire pe care a trăit-o la un moment dat, fără să o merite gândește. Are un copil care nu îi seamănă, un soț care nu o mai iubește, ci o consideră un obiect de care are nevoie și sfârșește în condiții jalnice, din nou, fără vreo preocupare existențială majoră. Există o încercare de a introduce în text un element aproape suprarealist. Obsesia pentru alb a artistului. Mi-a părut destul de artificială și nu s-a încadrat în economia poveștii, ca o încercare de a transcende planul cotidian, însă una nereușită. Dar vă las să descoperiți singuri despre ce este vorba.
Povestea a doua, Înmormântare veselă, îl are în centru pe Alik, un artist evreu care este pe moarte. Susținut de prieteni atât financiar, cât și moral, înconjurat de femei frumoase, pe care acum nu mai poate decât să le privească, nici chiar în această situație nu devine străin în propria viață, reușind să țină legate și apropiate personale din viața sa pe tot parcursul ultimei perioade negre care a precedat moartea sa. Care, la fel, vine ca un firesc, astfel că unele dintre personaje nu o consideră reală sau nu vor să o facă. Ateu, dependent de diverse substanțe și oameni, Alik este prin excelență un independent, un rebel și un om care nu abdică de la puține principii pe care le are. Agasat de soție să se boteze, convoacă și un rabin, prilej cu care în poveste se insinuează elegant câteva dezbateri interesante despre credință, dar și despre tradiții vs modernitate.
”Așadar, el nu a avut niciodată niciun fel de asigurare, cum n-a avut nicio slujbă permanentă, așa ceva nu a intrat nicicând în socotelile lui: cu atât mai mult ar fi fost incapabil să stea la coadă zile întregi pe coridoare nesfârșite ca să obțină hârtiile necesare […]
Și uite așa lucrurile s-au tărăgănat, Alik ba se interna, ba ieșea din nou. Nu era limpede dacă tratamentul ajută la ceva, cine să fi știut ce s-ar fi întâmplat fără el. (…) Pe urmă a căzut prima dată și totul s-a petrecut cu o viteză amețitoare.” (pp:106-107)
”Nu există practic necredincioși. (n.r. Părintele Viktor). Asta e un fel de etichetă psihologică pe care mai degrabă ați adus-o din Rusia. Vă asigur că nu există necredincioși. Mai ales printre artiști. Conținutul credinței diferă, cu cât mintea e mai sus, cu atât mai complicată este forma credinței.” (pg. 111)
”Avea douăzeci de ani (n.r. Reb Menașe, rabinul chemat de Alik) când intrase întâia dată înăuntrul zidurilor, în spatele tancurilor. Mai mirosea încă a praf de pușcă și a praf încins. A cutreierat tot Orașul Vechi, a explorat toate străzile arăbești încurcate, toate acoperișurile din cartierul creștin și din cel armean. Lăcașurile sfinte creștine din Ierusalim i s-au părut dubioase, ca de altfel și majoritatea celor iudaice […] Toată această lume impresionantă făcută din piatră albă, moale, din lumină incertă și aer fierbinte era plină de inepțiile istoricilor și arheologilor, spre deosebire de lumea cărților înțelepților, orânduită fidel, limpede precum cristalul, fără erori și aproximații, arte pornea în mod rațional , de jos în sus, și făcea niște ocoluri logice, paradoxale, de toată frumusețea…” (pg. 125)
Alt element care mi-a plăcut în mod deosebit la Înmormântare veselă este alternanța planurilor trecut-prezent, pentru că aproape toate personajele, după ce sunt introduse în poveste, li se prezintă povestea de dinainte de întâlnirea cu Alik și apoi este dezvoltată și aceasta. Un procedeu ingenios, ca un soi de material incipient pentru un alt microroman care probabil nu a mai fost scris. Absurdul este aici ridicat la rang de cinste în poveste, ceea ce mi-a adus aminte de Eugene Ionesco și de Samuel Beckett, adică latura modernă despre care aminteam în primele rânduri ale recenziei.
Minciunile femeilor este un colaj abil construit despre minciuni. Șase povești în care minciuna apare ca un refugiu care permite, cum s-a spus deja, reinventarea prin imaginar. Personajele stau în fața unei oglinzi care reflectă o altfel de realitate, în care văd ceea vor și pot face schimbări majore fără mari eforturi sau fără să schimbe radical viața. Fiecare femeie (Lialia, Jenia, Galia, Dora, Vera) din poveste minte în felul ei, dar singurătatea este aici laitmotivul. Fiecare caută să găsească oameni pe care să îi țină alături, însă eșuează lamentabil. Moartea este prezentă și aici, cu tot angrenajul ei, iar suferința devine prilej de modificare a vieții cotidiene. Minciunile nu dispar, dar vălul se desprinde puțin, lăsând să pătrundă puțin din ceea ce există de fapt în spatele său. Diferită prin construcție, Minciunile femeilor pune din în discuție bucuriile și dramele cotidiene, teama de singurătate, izolarea și lamentarea în fața a ceea ce din capul locului considerăm că nu poate fi schimbat. Ceea ce, de cele mai multe ori, nu este adevărat. Dar personajele de aici sunt extrem de vulnerabile și nu vor să lupte decât la suprafață. Însă nu poți vedea profunzimea dacă rămâi tot timpul sus, fără să sondezi adâncurile. Din acest punct de vedere, nu am găsit în poveștile din volum vreunul care care să provoace gândirea, sunt subjugate cotidianului, aproape totul este la scară micro, o analiză destul de fină, însă fără pretenții la probleme existențiale și dezbateri pe măsură.
”De fiecare dată când îmbrățișa o idee nouă, la început Galia progresa cu succes, după care se trezea că e adepta unei învățături mult mai adevărate, și uite-așa a trecut de la crișnaiști la budiști, a fost când la penticolstali, când la scientologi, până a nimerit la iudei. (pg. 317)
”Cândva fusese foarte îndrăgostit de ea, pe urmă a iubit-o mult timp, pe urmă i-a fost ca o rudă, pe urmă i-a fost indiferentă, s-a comportat ca un străin, s-a obișnuit, mai târziu a descoperit, c- s-au unit unul cu celălalt și au format o structură indisolubilă în genul structurii cristalelor și acum, când ea dorea să moară, se împotrivea cu toată încăpățânarea de care era în stare.” (pg. 339)
În loc de final:
”Darul Soniecikăi de a percepe viața în culori pline de însuflețire își pierdu însă strălucirea, amorți cumva, și se pomeni dintr-o dată că un eveniment neînsemnat (…) este mai important și mai semnificativ pentru ea decât prima iubire sau decât moartea unui străin și chiar mai important decât coborârea în infern, în acel ultim loc al literaturii în care gusturile celor doi însurăței se potriveau perfect.” (pg. 18)
