Cu ochii larg deschiși, de Julian Barnes

”Cu ochii larg deschiși. Eseuri despre artă”, de Julian Barnes

Editura Nemira, București, 2016
Traducere de Radu Paraschivescu

Pe Julian Barnes l-am descoperit în anul 2014, când Radu Paraschivescu  a vorbit despre un roman al  său, „Anglia, Anglia”, în cadrul emisiunii „Dă-te la o carte”. Până în acel moment, autorul britanic primise deja un număr considerabil de distincții literare, printre care și un Man Booker, în 2011, pentru romanul „The Sense of an Ending“/ „Sentimentul sfârşitului” și își câștigase și un oarecare renume pe piața de carte din țara noastră . De atunci au trecut aproape doi ani, iar Julian Barnes este un autor din ce în ce mai prizat în România, fapt pentru care i-au mai fost traduse cateva cărți, cea mai recentă fiind o colecție de eseuri despre artă intitulată „Cu ochii larg deschisi”, apărută la editura Nemira, în traducerea lui Radu Paraschivescu.

Julian Barnes este un „connoisseur”. Majoritatea eseurilor din „Cu ochii larg deschisi” sunt rezultatul unor studii amănunțite care au mers mână în mână cu nenumărate vizite făcute, de-a lungul anilor, la diferite expoziții de artă modernă și contemporană. Așadar, autorul nu este un simplu ins îngropat în cărți, care a studiat istoria artei folosindu-se exclusiv de imagini din cataloage sau de pe internet, ci este un obișnuit al muzeelor și al galeriilor, fapt pentru care emite, atunci când e cazul, judecăți critice cu privire la organizarea spațiilor expoziționale sau la modul în care curatorii aleg să gândească retrospectiva unui artist.

Ceea ce leagă aceste eseuri, în care Barnes se ocupă, printre alții, de Géricault, Delacroix, Courbet, Manet, Cézanne, Degas, Braque, Magritte și Lucian Freud, este încercarea constantă a autorului de a înțelege dacă și cum anume cunoașterea biografiei artiștilor influentează interpretarea pe care o dăm operelor lor. Cel mai elocvent exemplu de biografie care poate influența interpretarea este dat în eseul despre Lucian Freud:

„De pildă, eu, unul, îmi închipuisem dintotdeauna că tablourile cu bătrâna mamă a lui Freud în rochiile ei elegante erau lucrări blânde, tandre, asemănătoare ca spirit celor în care își pictase Hockney părinții ajunși la bătrânețe. Biografia corectează și această interpretare. Încă din copilărie, pe Freud l-a dezgustat interesul pe care i-l arăta mama lui (făcea lucruri oribile – de pildă, îi aducea mâncare când era sărac) și a ținut-o la distanță toată viața. Când tatăl lui a murit, ea a luat o supradoză. I s-au făcut spălături stomacale, dar răul cel mare fusese înfăptuit, așa că femeia a ajuns o umbră a ceea ce era odată. Abia atunci – când am putea spune că viața a supus-o prin sodomizare- a început Freud s-o picteze. Și, după cum a spus chiar el, devenise „un model bun” fiindcă își pierduse interesul pentru el.”

Barnes se folosește intens de biografic și pentru a explica unele înclinații ale pictorilor de a trata anumite teme și pentru a-și construi puncte de plecare pe seama cărora să facă, ulterior, speculații cu privire la unele schimbări majore care au survenit în tehnica unor artiști. Pe de altă parte, biograficul îi oferă lui Barnes și o mare putere de manipulare a cititorului, căci prin recurgerea la anecdotic și prin expunerea unor circumstanțe atenuante acesta are puterea de a scuza unele opțiuni morale ale artiștilor sau, dimpotrivă, de a le accentua unele atitudini nepotrivite.

„Se prea poate să fim uimiți și copleșiți de Picasso, se prea poate să cedăm și să ne înclinăm în fața artei lui, așa cum au făcut-o mulți în fața personalității lui. Dar să-l iubim? Cu greu. În schimb, Braque este un pictor și o personalitate ( în mare măsură ascunsă) pentru care admirația și respectul sunt imediate, iar iubirea nu e cu mult în urmă.”

Deși modul de a discuta arta este din perspectiva unui scriitor, abordarea lui Barnes fiind mai puțin estetică și încadrându-se mai mult la categoria „ce a vrut să spună pictorul”, există și importante pasaje în care se discută lumina, culoarea, mișcarea sau tușa, dar și pasaje în care autorul filosofează, printre altele, cu privire la modul în care o catastrofă se poate transforma în artă sau la modul în care ar trebui să privim un tablou. Tehnica autorului de a relua unele observații din eseurile anterioare și de a le refolosi mereu  pentru a avansa, pentru a contura mai bine o idee,  aproape că obligă la o lectură completă (căci ar fi păcat să se rateze aceste legături de mare finețe!), însă, poate cel mai important, oferă acel sentiment de „coexistență obișnuită în toate artele a două lucruri care se petrec în același timp: dorința de înnoire și dialogul continuu cu trecutul.”

Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira.