M-aș omorî pentru tine și alte povestiri pierdute, de F. Scott Fitzgerald
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, Iași, 2018
Traducere: Dan Croitoru
Creatorul și cronicarul Epocii Jazzului, cum a fost supranumit F. Scott Fitzgerald, al cărui debut scriitoricesc a avut loc în 1919, s-a remarcat inițial ca un autor pasionat de poveștile de dragoste stereotipe, tineri bărbați săraci – fete bogate, fără ca temele adiacente să debordeze de profunzime. Lucrările sale aveau avantajul unui entuziasm molipsitor, dar și curajul de a aborda un filon nou, puțin spre deloc experimentat la vremea respectivă.
Volumul M-aș omorî pentru tine și alte povestiri pierdute adună texte inedite ale lui F. Scott Fitzgerald, un clasic al literaturii americane, care încet, încet și-a câștigat un public nou, interesat și de lucrările sale mai timpurii sau de texte care nu au văzut niciodată lumina tiparului. Unele au fost oferite spre publicare revistelor importante din anii 30, altele au ajuns la public sub forma unor scenarii de film sau sinopsisuri după care nu s-a mai făcut nici un film. Altele nu au fost acceptate din cauză că editorii din epocă nu înțelegeau ce încerca el să scrie. Fitzgerald atacă subiecte controversate, zugrăvind femei și bărbați tineri care chiar vorbesc ca niște tineri, fără niciun fel de cenzură. Și în loc să le permită editorilor să facă modificări, el a preferat să-și lase scrierile nepublicate, chiar atunci când avea mare nevoie de bani și de critici favorabile. S-a impus prin această atitudine, care nu a fost comună multora nici în epoca sa, nici după aceea.
Ceea ce uimește la multe dintre lucrări este finețea deosebită a detaliilor, uneori până la obsesie, Fitzgerald fiind recunoscut ca unul dintre cei mai dificili autori, cizelându-și an de an stilul și maturizându-și scrisul. Majoritatea povestirilor fac parte din perioada Marii Crize, când autorul a trecut nu numai prin încercări materiale greu de depășit, dar și prin semidezastre psihice, care amenințau să îl doboare.
Fitzgerald a urmărit cu fervoare Visul american şi trădarea acestuia, conectând viața privată cu volumele sale și reușind să se poziționeze strategic pentru a surprinde esența sufletului american. Analizând cu predilecție mirajul produs de lux și faimă, a reușit să contureze personaje care fascinează continuu publicul cititor din întreaga lume.
Temele și personajele sale sunt mult prea îndrăznețe pentru epoca în care a trăit, așa că de multe ori lucrările sale erau respinse cu brutalitate de editori: tineri care se temeau de bolile venerice, tinere fete însărcinate cu te miri cine, nu aveau cum să fie apreciate, publicul cerea lux și fizz, ceea ce pe autor îl obosea uneori, ajungând să considere unele dintre lucrări lipsite de substanță și lipsindu-l de interesul pentru astfel de povestiri.
Chitanță de mână, povestirea care deschide volumul, este scrisă în 1920, Fitzgerald avea 23 de ani și era interesat de aspectul comercial al activității editoriale, care l-a bântuit și în viața reală. Dincolo de finețea cu care sunt conturate personajele, povestirea are un aer magic, aduce aminte de tușele din Strania poveste a lui Benjamin Button. Cititorul simte o mână nevăzută care orchestrează povestea, iar finalul este dincolo de așteptări.
”Sunt de profesie editor. Public tot felul de cărți. Sunt în căutarea unei cărți care să se vândă în cinci sute de mii de exemplare. În perioada asta merg bine romanele cu tentă paranormală. Dacă se poate, aș prefera ceva scris de un materialist zelos despre un tip care e membru într-un club și o apașă brunetă -sau ceva despre dragoste. Cu dragostea mergi la sigur – trebuie să fii viu.” (pg. 45)
De la povestiri neverosimile, la scenarii de film și la minisaga unui autor aflat în pană de idei, scrierile lui Fitzgerald din volumul publicat de Polirom arată când un scriitor care prime sute bune de dolari pe o povestire fără prea mare consistență, când unul care se străduiește în zadar să producă ceva profund, dar care nu place editorilor. O poveste precum Călătorind împreună, unde satirizează din nou Hollywoodul și mirajul său inconfundabil, dar unde se observă și înfloriturile aplicate personajelor care l-au făcut celebru, nu avea să se bucure la vremea respectivă de niciun fel de succes, College Humour abia dacă oferea câteva sute de dolari.
”-Toată călătoria asta a fost un risc enorm.
Imediat s-au ridicat și au pornit spre vest, în timp ce în spatele lor un soare blând începuse deja să coboare pe bolta cerească.
-Călătorind împreună, a murmurat Chris pentru sine, adâncit în gânduri. Da, ăsta-i titlul scenariului meu.
Apoi către Judy:
Și am și un titlu de proprietate care zice să fii prietena mea.
-Știu că ai.
-Călătorind împreună, a repetat el. Cred că ăsta-i cel mai bun mijloc de a cunoaște pe cineva.” (pg. 147)
Prind o serie de noi refuzuri din partea editorilor, confruntându-se cu veșnicele boli ale soției sale și cu depresiile care începuseră să îl bântuie, Fitzgerald publică în 1936 ”Drăguță de n-ai cuvinte” la Post, înainte de a publica Perla și haina de blană, prima din seria povestirilor cu Gwen. O va publica Pictorial Review pentru 1,000 de dolari, deși cu o serie de nume modificate. Scriitorul se lansează aici în crearea unor scene greu de imaginat, dar dincolo de asta reușește să descrie magistral New Yorkul pe care îl știa extrem de bine. Ai senzația că parcurgi străzile alături de personaje și că vezi prin ochii lor, ceea ce e un mare plus al scriiturii sale, aproape de neegalat nu numai la vremea respectivă, ci și acum. Personajele sunt excelent construite și respiră prin textul lui F. Scott Fitzgerald.
”Era fericită și un pic mai matură. Asemenea tuturor copiilor din generația ei, lua viața ca pe un soi de accident, ca pe un sac de cadouri din care scoteai ce puteai și nimic nu era cert. Perla pe care o găsise tatăl ei nu fusese perlă, dar distracția din seara asta se datora faptului că dăduse din întâmplare peste pielea a vreo douăzeci de rozătoare din America de Sud. (…)
Nu i-a pomenint nimic lui Dizzy. Nu a pomenit nimic nimănui. Perla și haina de blnă erau accidente, dar nu era un accident faptul că renunțase la croaziera din insulele fermecate în favoarea lui, că i-o cedase cuiva, animată de un sentiment de milă atât de adânc înrădăcinat în ea, încât nu putea pomeni de asta nici măcar lui Dizzy – și nici nu avea să-i pomenească vreodată cuiva.” (pg. 243)
Cititorii și editorii vremii cereau de la fiecare povestire a lui F. Scott Fitzgerald ”incandescență” însă sănătatea care îi juca feste, chiriile de plată și sănătatea Zeldei îl împiedicau deseori să își intre în ritm, dar tot nu dorea să își modifice scrierile după dorințele editorilor. Sub semnul nevoilor au fost scrie multe povești, poate și din această cauză uneori ele par excesiv de elaborate în anumite scene, părând nenaturale. Dincolo de asta, este el rămâne incontestabil unul dintre marii prozatori ai lumii, dovedind o forță greu de concurat în portretizarea anilor sălbatici ai New Yorkului, dar și a tinerilor care îl populau la vremea respectivă. Mizele poveștilor nu mai sunt, de cele mai multe ori actuale, dar rămân în istoria literaturii ca o cronică fidelă a epocii, de savurat alături de un ceai sau o cafea aromate, asezonate, desigur, cu jazz.
