„Degenerat”, de Ariana Harwicz
Editura Vellant, București, 2021
Traducere de Liliana Pleșa Iacob
‘Degenerat’ al Arianei Harwicz, apărut în 2021 în Editura Vellant în traducerea căreia nu i-am descoperit vreun cusur a Lilianei Pleșa Iacob, este o carte și o experiență de lectură unică din câteva puncte de vedere. O aventură dificilă și fascinantă în același timp pentru cititor. Este o proza de cam 100 de pagini, un roman scurt sau o nuvelă mai amplă, care este însoțită de un avertisment vizibil pe coperta a 4-a: ‘Atenție: acest roman tratează teme sensibile și conține descrieri care vă pot afecta emoțional’. Avertismentul este cu totul justificat. Cititorii care se încumetă să înceapă lectura vor fi absorbiți într-un abis – mintea și sufletul unui criminal abject.
Ariana Harwicz s-a născut la Buenos Aires în decembrie 1977. A studiat scenariul și dramaturgia în Argentina, obținând o diplomă întâi în artele spectacolului, de la Universitatea din Paris VII, și apoi un master în literatură comparată de la Sorbona. A predat scenariul și a scris două piese de teatru, care au fost puse în scenă la Buenos Aires. ‘Mori, iubitule!’, romanul ei de debut, a fost desemnat cel mai bun roman al anului 2012 de cotidianul argentinian La Nación și a fost tradus în engleză, aflându-se pe lista lungă a premiului internațional Man Booker 2018. Comparata frecvent cu Nathalie Sarraute și Virginia Woolf, Ariana Harwicz este una dintre cele mai radicale figuri din literatura argentiniană contemporană. Proza ei se caracterizează prin violență, erotism, ironie și critica clișeelor din jurul noțiunilor de familie și relații convenționale. În prezent locuiește în mediul rural francez. În România au apărut trei romane ale Arianei Harwicz la Editura Vellant: cartea ei de debut, ‘Degenerat’ și cel mai recent roman al ei care are titlul ‘Pierderea judecății’. A vizitat România și a participat la FILIT 2024.
‘Degenerat’ este scrisa la persoana întâi. Povestitorul este un criminal pervers, un bărbat acuzat de pedofilie și de crimă. Putem citi cartea ca pe o transcriere a unui delir, o putem citi ca pe o mărturisire târzie (fară urmă de remușcare) înainte de aplicarea pedepsei capitale, o putem citi ca pe o pledoarie într-un proces în care acuzatul a ales să-și fie propriul avocat în instanță. Nici definirea locului acțiunii și nici vârsta personajului nu sunt clare și probabil că această plasare ambiguă în spațiu și timp este intenționată. Uneori este menționată vârsta de 47 de ani, câteva pagini mai târziu cea de 70 de ani. Ceea ce este clar este că eroul (numele nu este nici el menționat vreodată) trăiește într-o lume lipsită de repere morale, în care binele și răul sunt coordonate interșanjabile.
‘Omul în toată splendoarea sa este halucinant, e luat ostatic la Bataclan şi îşi imaginează declanşatorul bombei, vede munți de corpuri, mandibule amestecate cu brațe și capete, iar după două zile se apucă din nou de treabă, se duce la barurile care au happy hour, pentru că iubirea trebuie să învingă. Alt vecin şi-a torturat calul cel mai bătrân, legându-l de o roată şi învârtindu-l, până când i-a rupt picioarele; în zori a venit poliția; mai târziu a devenit pastor și oferă ajutor prin centrele de binefacere, dă lecţii prin închisori, îi asistă pe muribunzi, nu mai înțelegi nimic, ştiu, ceea ce vreau să spun este că mulți descoperă binele, mântuirea abia după ce au comis o faptă cumplită. Sau acela care și-a dezgropat mama într-un cimitir din sat ca să-i poată suci gâtul cu o şurubelniță, astfel încât să poată privi în direcţia în care locuia el în momentul acela, o căbănuță mai spre estul regiunii. Binele poate fi înspăimântător iar răul, eliberator. Binele poate fi terifiant, vinovat, în timp ce răul poate fi salvator.’ (pag. 71)
Ce mai știm despre eroul povestitor? Este un om cult și citit, delirul său – dacă delir este – fiind presărat de referințe culturale și politice multiple – de la filosofi și scriitori la marii criminali seriali ai secolului 20 sau atentatele teroriste ale secolului 21. Printre cei menționați se află și Louis-Ferdinand Céline, marele romancier și publicist francez, scriitor superb și om abject – colaboraționist și publicist antisemit. Nu ezit să fac aceasta comparație cu unul dintre cei mai mari stiliști dintre prozatorii lumii, căci Ariana Horwicz scrie o proza sclipitoare, sumbră, pe măsură. Personajul ei este însă evreu, poate descendent al unor supraviețuitori ai Holocaustului sau poate el însuși un supraviețuitor (vezi referința la aproximația liniei cronologice). Traumelor războiului, traiului în frică și nevoii permanente de a se ascunde li se adaugă relațiile dintre un tată abuziv și infidel și o mamă extenuată care trebuie să-și crească practic singură copiii. Nu este vorba despre vreo cauzalitate directă și nici despre o scuză a crimelor bărbatului matur de mai târziu, poate doar o probă în plus la o judecată care aparține doar cititorilor.
‘Degenerat’ nu are o linie narativă liniară. Fiecare paragraf poate fi citit ca un poem, ca un coșmar, ca un delir, ca o amintire dintr-un trecut real sau inventat și uneori se trece de la una la alta în același paragraf sau aceeași frază. Daca totuși ar fi să identificam o poveste, ea începe cu ostracizarea publică și suspiciunile care-l au în centru pe bărbatul singuratic, devenit dușmanul public al comunității. Iată descrierea a ceea ce ar fi momentul arestării:
‘Mă scot din casă în spuma înghețată, afară detractorii victorioși îşi agită pumnul în aer şi vreo două- trei grăsane își țin copiii pe umeri. Mă împing într-o maşină blindată, sunt escortat de poliția provincială. Pornim, casa mea, jefuită, încercuită cu o bandă, aici a locuit. La bătrânețe nu mai rămâne nimeni. Sunt fiul unei ciocniri, dacă măcar mama sau tata ar putea veni să-mi vadă viitorul din spatele gratiilor. Pocneşti din degete şi nimeni. Nici terenuri înregistrate şi atribuite de notari prin succesiune, nici scrisori pe care să le rupi, nici conace părăsite pe care să le vizitezi, nici coridoare lungi, nici biciclete ruginite lângă vreun tractor. Nu mai găseşti pe nimeni care să fi trăit acolo. Nimic de văzut, nicio fotografie, niciun muribund pe care să-l vizitezi, nici măcar un om care să-ți dezvăluie vreun secret de dincolo de zidurile din piatră albă, cu cine se culca tata în timp ce mama presăra cenuşă peste pătuț, pe cine striga mama în timp ce mă năştea în trăsură într-o dimineață uscată, pe şosea, nimeni nici măcar ca să scuipe pe dalele jefuite din satul vecin. Mă văd plimbându-mă într-o noapte spre o fântână, mă văd plângând la fiecare pas, un vultur pleșuv în ploaia torențială.
Fii recunoscător că eşti viu.
Nu, eu nu sunt viu.’ (pag. 27)
Personajul este prins în plasa unui sistem judiciar, dar nu este pe departe un nevinovat captiv în labirintul birocrației totalitare, precum la Kafka, ci un criminal în care propriile sale fapte și chiar și amintirile constituie elemente ale coșmarului personal.
‘Încă o zi de pedeapsă, nu-mi spune nimeni dacă acest lucru este legal în țara legilor. Cei care se află în afara lumii sunt norocoși, de ce nu aşteptați să poată pricepe copilul?, de ce faceți asta cu un băiat?, de ce distrugeți un nou-născut cu grenade? Ciomagul în aer şi răcnetul, şi deasupra, testiculele… Văd bastoane de poliție, intifade, bombe iritante, corupător de minori, nu ştiu dacă m-am uitat, n-am încercat să mă uit, n-am vrut să văd nimic, îmi feresc privirea, vă jur, şi mă dau la fund. Sunt urmărit, am impresia, mă uit în urmă, sunt fugărit, mă cațăr. Nu-mi pasă deloc de alte cazuri, dar citesc anunțurile, răsturnare de situație. Asasin. Bineînțeles că eu nu mă simt vinovat şi dacă ei mă urăsc şi cred că sunt un asasin, au dreptate, fiindcă am gena asta. Alerg de colo colo. Tropăi. Sunt un mânzuleț. Merg pe urmele Istoriei ca să pun paie pe foc. Eu accept toată vina dacă aşa mi se dictează, se vede de la o poştă că sufăr. M-am degradat treptat, ăsta e ciclul natural al vieții. Eu sunt responsabilul absolut. Închideți-i gura ăstuia nou, strigă, coaseți-i gura sau punem de-o razmeriță!’ (pag. 36)
Povestitorul este un om evident bolnav, dar boala nu este doar a sa personală, este a vremurilor în care trăiește și a lumii din jurul său. În pledoaria (sau pseudo-pledoaria) sa la proces apar referințe la marile orori ale istoriei ultimului secol, trăite ca martor sau asimilate din relatările altora sau din lecturi. Iarăși, este vorba despre încă o ‘piesă la dosar’ și nu despre vreo justificare sau indicație de cauzalitate directă:
‘Pledoarie finală. Respinsă. O mulțime dementă strigându-mi numele. Ce glumă proastă, uneori sunt cuprins de un umor infantil. Sunt un alien, asta vor să mărturisesc. Soldaților ruşi le vâjâie capul, trag focuri la întâmplare, aud paşi şi simt respirația miliţiilor germane însă nu pot să-i zărească prin fumul gros, trag la fel ca mine, după ureche. Mareşalul nazist nu e predat la schimb cu fiul Ghidului, oricum amărâtul nu se pricepea să tragă, şi ce idee nebună la diploma- ții ăştia nazişti, să facă schimb cu fiul ostatic al părintelui rus. Cu timpul, duşmanul SS-iştilor devine antisemit, din frustrare, din invidie, şi două milioane de evrei sunt trimişi în gulaguri, inclusiv logodnicul fiicei. Și în acest timp în Belleville muncitorii dintr-o fabrică îi fac, toți laolaltă, un dar artizanal lui Iosif, din fier topit, iar Paul Éluard e în continuare atât de îndrăgostit de Stalin de-i iese inima din piept. Vai! Ce s-ar face fără mine, orbi ca nişte pui de pisică, fără să poată recunoaşte duşmanul. O mână nu poate fi mutilată cu moderație. Dacă mă aşteaptă moartea, nu mă împuşcați, vreau să-mi pot bea eu însumi veninul, l-a implorat într-o scrisoare pe prietenul său cel mai bun, însă nu a fost posibil, ce păcat! Pe 4 martie 1953, Iosif agonizează singur în camera sa, nimeni nu-l ajută, nici măcar medicii prezenți, îngroziți că ar putea lua o decizie greşită care să-i ducă la execuție.’ (pag. 61)
Nu este ușor uneori de digerat delirul psihologic al unui criminal degenerat, și câteva dintre pasajele cărții sunt dificile la lectură. Nu din cauza limbajului ci din cauza tenebrelor pe care le reflectă și le amplifică. Cu cât un criminal este mai inteligent cu atât el este mai înfricoșător. Într-o lume fără valori sau cu valori relative, nu exista însă vinovați adevărați.
‘Nimic din ceea ce se spune împotriva mea nu e mai mult decât o ipoteză, am văzut lumea mergând într-acolo şi am văzut-o venind încoace dând din coadă, voi luați totul de bun, nimic din toate astea, nicio acțiune nu poate fi luată complet ad literam, iar cuvintele cu atât mai puțin. O noapte de amor nu poate fi privită nici ea ca pe ceva literal. Într-un proces ar trebui evaluat şi ceea ce se întâmplă pe fundal, nu doar momentul vizibil, expus în lumină. Nimic din ceea ce se petrece aici, eu vorbesc şi stenograful notează, şi judecătoarea citeşte, şi eu cer din nou cuvântul, şi nimic din toate astea nu este real. Sunt texte învățate pe de rost. Toate acele note găsite în jurnalul meu nu dovedesc nimic, erau pentru investigarea asasinilor, pentru a-i descrie, pentru a-i înțelege. Scrisul nu demonstrează nimic despre omul care scrie. Ceea ce este descris acolo nu este scris de el. După cum nu dovedeşte nimic despre acuzat privirea vecinilor înveninați. Îmi spuneți că o tipologie ca a mea n-ar trebui să existe.’ (pag. 77)
Atunci când am terminat lectura acestei cărți mi-a fost greu să decid daca mi-a plăcut sau nu. Ariana Harwicz este o scriitoare extrem de talentată și extrem de curajoasa. A coborî în tenebrele unui asemenea personaj cum este eroul din ‘Degenerat’ implica riscuri personale, a le scoate la suprafață, a le oglindi și a le oferi cititorilor pe paginile unei cărți este de asemenea o îndrăzneală remarcabilă pentru un scriitor, mai ales în vremurile în care corectitudinile politice nu știu sau nu vor să facă totdeauna distincția dintre realitate și ficțiune, dintre eroi și creatorii lor. Puterea prozei sale, fascinația psihologică și poetică a conținutului sunt remarcabile. Și totuși, ‘plăcut’ nu este termenul pe care-l pot folosi. Recomand cartea acelor cititori care au citit și și-au asumat avertismentul de pe coperta a patra. Cititorii curajoși vor fi răsplătiți, dar s-ar putea să aibă un preț de plătit.
