„Cine a ucis-o pe Bambi?”, de Monika Fagerholm
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom Actual, Iași, 2020
Traducerea din suedeză de Gabriella Eftimie
Nu știu dacă este vorba despre o lege a compensării, care tinde să ia ceva, creând o valoare insuficientă, ca o contrabalansare, acolo unde deja există un excedent. Fie că există, fie că nu, ne putem pune următoarele întrebări:
Este adevărat că bogăția și celebritatea ne fură din empatie, din capacitatea de a întemeia familii stabile? Statutul înalt ne micșorează latura emoțională? Resursele materiale nelimitate ne atrofiază simțurile, moralitatea? Ce însemnătate are incapacitatea unei generații de a transfera valorile către generația următoare? Dacă instinctul cel mai puternic a fost dintotdeauna acela de a asigura perpetuarea speciei, bunăstarea și supraviețuirea puilor și instruirea lor pentru a trăi, cum se traduce faptul că civilizațiile dezvoltate dau greș în a transfera mai departe tocmai valorile fundamental umane, tocmai acelea care ne-au făcut să credem că suntem mai presus de animale? Dar este asta adevărat? Este fals în teorie, aș zice. Realitatea arată însă altceva?
Am privit în ultimii ani spre țările nordice ca înspre modele viabile. Jinduim să le atingem gradul de civilizație. Monika Fagerholm ne propune un roman care ne poate schimba părerea. Sau poate că nu.
Pun la mare preț lecturile din culturi exotice ori din țări îndepărtate, la fel pe cele care nu vin din țări anglofone. E simplu de înțeles de ce. Întotdeauna diversitatea etnică și culturală aduce bogăție, amplitudine, o mai bună înțelegere a lumii, o capacitate mai ridicată de a sesiza ce ne aseamănă și ce ne diferențiază. Aștept de la ele originalitate, poate ceva care să mă surprindă prin noutatea situației, prin ineditul mentalităților. Ajută un premiu literar acordat cărții? În mod clar ajută cartea să devină mai vizibilă, ea se strecoară mai ușor și în fața editorilor dar și în ochiul cumpărătorului. Însă cu timpul sesizăm că tot mai des premiul se acordă luându-se în calcul alte considerente care primează în fața valorii literare. În această categorie încadrez acest roman. Cred că aici a fost premiat mesajul Monikăi Fagerholm care este unul vizibil și ușor de înțeles. Deși totul ne privește pe toți de când globalizarea e o realitate, ochiul scriitoarei se oprește asupra clasei sociale avute din țările occidentale dezvoltate. Mesajul e limpede, spune așa:
O categorie privilegiată de adulți crește o generație viitoare lipsită de valori autentice. O generație de copii care, privată de atenție reală și dragoste, e capabilă de derapaje grave, o generație aflată foarte aproape de ratare sau chiar de colaps, în pofida faptului că apetența pentru succesul total le este cultivată și direct, și prin puterea exemplului, încă din fragedă copilărie. O generație de tineri care crește în umbra unor părinți obsedați de propriul lor succes. Adulții sunt conduși în primul rând de egoism, acesta le dictează să-și pună fericirea personală înaintea familiei, înaintea copiilor, înaintea a orice, ei sunt avizi să atingă celebritatea, confortul financiar, libertatea de mișcare, împlinirea personală, până la urmă, fericirea. Aceasta nu e legată de copii decât secundar, sau nici măcar. Copiilor li se acordă siguranța materială care este considerată mereu suficientă pentru toate nevoile. Inclusiv pentru a le mușamaliza erorile. Sub toată această bunăstare imoralitatea și compromisul cresc ca un aluat dospit, iar nefericirea la fel.
Nimic în neregulă cu mesajul autoarei, chiar dacă nu e ceva nou, nemaiauzit, mai rămâne de văzut cum ni-l transmite, în ce poveste îl montează, care sunt mijloacele stilistice pe care le folosește. Poți fi original în formă, în limbaj.
În sinopsisul care apare pe copertă suntem puși la curent cu faptul că în carte are loc un act abominabil, un viol. Acest moment împarte cartea în două, există un înainte și un după. Dar este o graniță fără importanță, ea se trece înainte și înapoi, iar cronologia este secționată până la confuzie. Firul poveștii se scurge realmente în frânturi, el se varsă ca dintr-un făraș plin cu resturi. Deși actul acela violent se întâmplă mai târziu, el este pomenit încă de la început, căci personajul principal intră în carte într-un moment care, cronologic, este situat la câțiva ani distanță după viol. Cartea își dezvăluie multe momente importante foarte devreme, astfel ai mereu conștiința faptului că s-a întâmplat ceva teribil. Să refaci firul, să așezi toate piesele la locul lor s-a dovedit a fi dificil și plictisitor, căci la final întregul reconstituit este unul destul de banal. Surprizele pe care le găsești sunt mici și palide, iar dificultatea pe care o pomeneam nu vine din complexitatea construcției inițiale, ci din neglijența cu care apar detaliile. Există și momente în care acțiunea solicită foarte puternic credulitatea noastră. Aceste puncte în care logica face pași împleticiți, condamnă, în ochi mei, cartea. O plasează într-o zonă instabilă, ea devine brusc o construcție de nisip în care nu vreau să fac investiții. Dacă ai nevoie să golești o casă pentru că e necesar să-ți iasă apele literare și să-ți curgă acțiunea așa cum vrei, de exemplu, trebuie să te asiguri că este măcar plauzibil.
Apoi sunt momente de care se alege praful dacă sunt rezolvate cu o paranteză explicativă. “Nu-i nimeni acolo, casa e la fel de pustie ca acum patru zile, atunci când a plecat de acolo cu S. (au luat un taxi până la spital).” Nu, nu poți sa rezolvi cu asemenea buzunare ceea ce-ți lipsește din construcție. Nu poți să-mi povestești felul în care a părăsit victima locul violului, într-o paranteză. Și eu să mă prefac că în cazul unei persoane abuzate care ajunge la spital cu leziuni grave nu se fac cercetări pentru a afla cum a ajuns acolo și de cine era însoțită. De altfel o mare problemă a acestui roman este faptul că nu arată aproape nimic, doar spune. Nu arată o lume despre care să deduc că este bogată, nu arată că oamenii au succes, nu arată că oamenii se înșală sau nu se mai iubesc, nu, Monika Fagerholm doar spune, ea ne spune totul, noi nu putem deduce nimic, pentru că nu avem din ce trage concluzii, pentru că toată expunerea este mijlocită de ea și de judecata ei.
Paranteza este ca un accesoriu preferat, este un artificiu cu care construiește orice, și o explicație absenta și o subliniere a unei idei, și felul de a strecura o ironie și felul de insera spusa cuiva. În paranteză sunt și foarte multe lucruri care ar fi putut fi spuse pur și simplu fără ele.
„Annelise Haggert, proaspăt numită șef operativ în noua comisie de experți neoliberală Fântâna de Aur, cu o căciulă înaltă și neagră de blană (ca un coif, evident scumpă, la fel ca toate celelalte piese vestimentare ceva mai discrete ale ei: un costum elegant, dar sobru – și până și eleganța asta ostentativă urma să stârnească antipatie).”
Mă întreb de ce oare era necesară paranteza? și la fel mă întreb ce fel de înțeles ar rămâne daca tot conținutul parantezei ar dispărea.
Sunt cazuri în care paranteza condensează o întreagă bucată de acțiune pe care nu se mai străduiește nimeni s-o expună, ea este livrată în text ca o indicație regizorală, pentru a înțelege totuși de ce un om e acolo, când credeai că e în altă parte.
„….în micul apartament unde stătea împreună cu Gusten, în centrul cartierului de vile, la doar câteva zile după reportajul cu Annelise din reședința familiei Haggert (întâmplător, Angela e în țară pentru câteva zile, momentan însă e angajată la o operă din Australia și Gusten, care de obicei stă la familia Haggert, e acasă cu ea).”
Genul acesta de inserție, de adăugire, îl consider, o dată mult prea prezent, și a doua oară că aduce senzația unei veșnice însăilări, ca și cum s-a scris neglijent și pe fugă, chiar dacă nu e așa, de fapt. Se vede clar că Monika Fagerholm se folosește de paranteză ca de o baghetă magică, de o lumină suplimentară, un fel de reflector care urmărește ce trebuie evidențiat. Finalul mai ales, abundă de ele și evident că nu ține cont dacă eu o consider deranjantă, nepotrivită, un element care rupe fluența textului. Parcă și personajele pierd din statură și veridicitate, atmosfera toată devine teatrală, falsă, tratată ironic, de sus. Există o voce secundară, mai joasă, ca a unui sufleor, care face mereu observații, adaugă ajustări în înțeles, cu înțeles.
<<TU CHIAR VORBEȘTI SERIOS? S-a auzit vocea clară, frumoasă și subțire a Angelei Grippe, aproape încântată atunci când a avut șansa să „inițieze” un dialog ironic și bine articulat (după „canal de căcat!”, de pildă) cu prietena ei (pardon, fosta prietenă – știți ceva? asta chiar e trist). S-a întâmplat afară, pe treptele tribunalului – între dreptate și adevăr, unde dragostea aia nenorocită se plimba în mașini negre cu geamuri fumurii (Nathan și taică-său, amândoi cu ochelari de soare), în timp ce ea „stătea pe baricade și le ținea piept nenorociților”.>>
Pentru a te putea bucura de lectura acestei cărți este necesar să fii un mare amator de repetiții, cu alte cuvinte, să fi pregătit pentru specificații care subliniază aceeași informație, dar mai ales aceeași trăsătură a unui personaj. Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva este un fel de a-și ironiza personajele, însă de la un punct încolo mai degrabă seamănă cu manifestarea plutofobiei. Este preponderentă sublinierea bogăției și a succesului evident, cu mult peste medie, acestea devin o trăsătură negativă, ca și cum reușita și avutul sunt nocive prin definiție. Nu este condamnată, nici măcar explicată, maniera prin care se atinge această poziție, este arătat cu degetul chiar statutul omului de succes, iar asta cred că este pur și simplu o eroare. Este clar un exces practicat pentru a scoate ceva în evidență și el devine realmente deranjant. Gândul înspre care te îndrepți este că a uitat că ți-a mai spus odată sau chiar că te consideră senil. Am putea face un test de anduranță, oare? Să vedem.
„….. Annelise, căsătorită Haggert (unul dintre cele mai vechi din cartierul de vile) – la un moment dat mascota și preferata tuturor vecinilor datorită carierei sale strălucitoare, care le aducea faimă și lor în anii aceia în care era cunoscută, votată Femeia Anului, Femeia de Afaceri a Anului, Frederika și Ulrika Anului…..”
„…dar din cauza renumelui ei, fiindcă era totuși vorba de Annelise Haggert, economistă de renume mondial, fostă elevă a lui Milton Friedman, o reclamă vie pentru tot cartierul de vile, în țară și în afara acesteia, profesorii nu voiau să o expună…..”
<<….Annelise Haggert, cunoscută datorită funcțiilor ei de director și de consilier în domeniul economic, dar mai ales datorită poziției sale de șef operativ și „imagine” a celui mai bogat și mai important think-tank din oraș, numit Fântâna de Aur….>>
<<…în cadrul unui reportaj „acasă la” despre Annelise H., noul șef operativ al think-tank-ului neoliberal numit Fântâna de aur. Vedem o Annelise ciripind, „pe culmile succesului în carieră”…..>>
<<…să ne întoarcem la ziua cu pricina din casa Haggert, când reporterul și fotograful erau în vizită la Annelise Haggert, „aflată pe culmile carierei”, și realizau un reportaj „de la fața locului”, după ce Annelise fusese numită șeful operativ al celor de la Fântâna de Aur.>>
<<O Annelise care s-a ridicat din sărăcia de la orfelinat („nu găsesc cuvinte, sunt atât de recunoscătoare” a spus ea și nu s-a mai oprit din vorbit) și a făcut o carieră de toată admirația. Profesor universitar de economie la doar douăzeci și șapte de ani, ceva istoric personal și un profil puternic, extrem de relevant, în cadrul mișcării Gayn Hand,….>>
Suficient? Dar mai sunt cinci personaje care sunt prezentate în aceeași manieră, și tuturor le este subliniată genialitatea, competența, importanța, calitățile, celebritatea, prestigiul, premiile, funcțiile. Obositor, redundant, cântând aceeași strună, genul acesta de artificiu agasează și irită, dacă e o ironie, n-o mai percepi ca atare, devine aproape un gest maniacal. Această exagerare te împinge să tragi concluzia că ceea ce citești este artificial, desprins de realitate. Lipsa de veridicitate iese la suprafață și îți dai seama că citești un text de care te detașezi fără remușcări, personajele nu te impresionează nici prin suferință, nici prin ceea ce reprezintă. La final parcă privești manechine de plastic jucând rolurile impuse de autoare, total imunizat emoțional.
Nu-i reușește scriitoarei nici să te conecteze cu spațiu, cu locul, dimpotrivă, există o ambiguitate a indicilor și o contradicție a lor care nu te ajută deloc să construiești o hartă mentală sau o ambianță plauzibilă. Un lac cu stufăriș, o „zonă mlăștinoasă” dar și cu o „pădurice deasă ca o junglă” unde exista totuși și un luminiș, un cartier de vile, în centrul lui un bloc singular, o vilă denumită forțat și pueril Corabia Eșuată, fără vreun motiv evident. Acest loc, Grabba, care are o piațetă centrală și e doar un sat, „sătucul nostru cenușiu, o non-entitate de pe hartă” poate pregăti un patinator minor ce poate fi descris <<cu o carieră promițătoare în patinajul artistic la juniori „la nivel național” fiind selectat pentru Campionatul European de Juniori.>>
Grabba are o sărbătoare a corului, o bibliotecă centrală, ceea ce presupune că are mai multe biblioteci, de fapt, dacă se impune una drept centrală, dar are și un elev care e „marea speranță a juniorilor de la Clubul Sportiv de Schi Grabba” Are și un tânar care „nu se zbate prea mult, are succes in carieră, face bani, Porsche-ul e o dovadă vie” asta din postura de agent imobiliar, dar nu-i de mirare că sătucul poate fi un paradis al afacerilor, de vreme ce bogătași ei celebrii pot prospera în poziții ce la aduc notorietate și faimă la cel mai înalt nivel, mondial chiar. Aceste date nu m-au ajutat deloc să schițez vreo comunitate sau vreun habitat decât foarte vag și imprecis. Unele pasaje îți tulbură foarte tare toate încercările.
„Poteci cu cuburi de beton în stânga și-n dreapta – cuburi de sute de kilograme, așezate la exact aceeași distanță unul de altul, cu o precizie milimetrică, și cu niște ghivece cu plante uscate în ele. Exact ca în Grabba, își amintește Emmy. Niște mușcate roșii, banale în cuburi de beton… zbang, zbang, zbang, mușcatele oribile, și dintr-o dată, în mintea ei, Emmy e din nou în Grabba și e o seară de sâmbătă anonimă…”.
Nu știu dacă vreodată mi-a trecut prin minte să descriu un bloc sau orice fel de imobil drept un cub de sute de kilograme, cred ca tona este o unitate de măsură mai indicată, totuși, dar „zbang, zbang, zbang”, să trecem la limbaj, mai bine.
Dagens Nyheter se referă pe coperta a patra la o „dezlănțuire lingvistică”, ceea ce în ochii mei a fost extrem de ispititor. Acest titlu „Cine a ucis-o pe Bambi?”, care e luat dintr-un cântec al trupei Sex Pistols, mă pregătea pentru o lectură hard, o lectură incomodă și percutantă, undeva, în fundal eram în postura unui cititor pregătit să lectureze ceva asemănător cu „Pianista” Elfridei Jelinek care este o provocare și o plăcere la nivel de limbaj, unde chiar și șocul scenelor grotești este transformat în altceva datorită scrierii și stilului. Nu știu, însă, ce s-a întâmplat în romanul scris de Monika Fagerholm pe care l-am citit în română, așa cum nu știu cât de armonios se aude în suedeză. După părerea mea limbajul este uneori fals, alteori obositor, de cele mai multe ori e lipsit de orice fel de frumusețe, lipsit de prospețime, lipsit de rafinamentul scriitorului care face din cuvânt tot ce vrea și are nevoie.
„Emmy și Gusten. Gusten și Emmy. După ziua aceea au fost de nedespărțit. Așa s-a întâmplat, n-am cum să-ți explic. Uneori doar…se întâmplă, i-a spus ea lui Saga-Lill la telefon.
Ea și Gusten. Împreună. Just Kids. Locuiau împreună în mansarda vilei din suburbia de lângă cartierul de vile, fără să le pese de nimic. Emmy și Gusten: cu dragostea și jocurile lor, Adults by daylight, Trăiește viața de pară ar fi un musical si toate visele despre o viață dedicată loialității și creativității: Emmy cu chitara. Da, avusese o revelație: urma să devină singersongwriter. Iar Gusten scria nuvele și era în anul întâi la teatru.”
Just Kids, Adults by dayligth, sunt expresii care vor reveni obsesiv în carte și nu sunt doar ele. Însă orice conotație ar avea acestea în mintea noastră este dobândită înainte și în afara cărții. Monika Fagerholm nu le umple cu un conținut particular care să aibă legătura cu cartea, cu personajele din această poveste. Dar ele revin mereu, ca niște conserve goale pe care cartea le plimbă de colo-colo.
Dialogurile dintre tineri sunt puține și chiar dacă ei ne sunt prezentați ca fiind peste medie, geniali, talentați sau amatori de literatură, muzică ori teatru, nu există nici măcar un dialog deștept sau sclipitor sau măcar interesant prin ceva, ton, subiect, jargon. În schimb există asemenea pasaje din abundență:
<<…totul e la fel ca atunci, de parcă s-ar fi întâmplat recent – și totuși totul e schimbat. Nou.
De parcă s-ar afla pe o planetă nedescoperită. Sau, mai bine zis, pe una pe care o cunoaște, dar care, din păcate, nu mai era potrivită pentru viața umană, care trebuia părasită iar cei care au plecat de aici și-au petrecut toți acești ani în spațiu, plutind necontrolat în aer.
Dar acum: înapoi. Pe bune. Bang! Pe pămînt. În cartierul de vile. Inevitabil. Nathan în soare, „Gașca celor patru din iad”, „Băieții”….>>
Această indecizie, era ca atunci, nu era ca atunci, era o planetă necunoscută, dar totuși cunoscută, toate acestea fac textul gol, se risipesc cuvinte, e doar o vorbărie. Nu, spațierea aceasta nu face textul mai interesant, repetiția, ghilimelele nu înnobilează, nu dau o dinamică inedită.
Cuvintele care m-au făcut mai degrabă să mă uit la desene animate, sau măcar la un roman grafic bun, au fost Bang-urile și Zdrang-urile. Nu prea am știut ce să fac cu ele și unde să le pun, mi-ar fi plăcut să înțeleg de unde vin și ce vor. Daca or fi însemnat niște izbituri, ca cele pe care le vezi în filmele cu tineri nervoși, așa cum am încercat eu să presupun, cred că preferam să văd ceva de genul – a izbit masa/ tomberonul/extinctorul/cutia/geanta/oricealtceva, cu piciorul/umărul/pumnul. Asta e o speculație, o exagerare a mea, bineînțeles, și de fapt vine din frustrarea de a fi fost atât de dezamăgită de carte. Chiar dacă lucruri bune se mai găsesc în ea, ele nu pot contrabalansa zonele nereușite din roman. Monika Fagerholm face greșeala de a se strecura în personajele ei și a nu le lăsa să trăiască cu adevărat. Și-a dorit să spună totul cu vocea ei și astfel i-a făcut pe toți inapți pentru orice fel de discurs. Nu oricine poate da voci credibile adolescenților, e un lucru cu care te poți arde. Romanul are ceva nefiresc, sună a gol de multe ori, se vede cartonul din decor. Dacă este ceva autentic, este vocea autoarei care se strecoară peste tot, încercând din răsputeri să-și expună ideea.
Deși lucrurile pe care le pune în discuție romanul sunt grave, reale și de actualitate, maniera de scriere, de construire a întregii narațiuni, nu mi s-au potrivit deloc. Nu eram publicul potrivit pentru Monika Fagerholm și cel mai rău îmi pare că nu mi-am dat seama de la început. Rețin că nu întotdeauna un nordic, un premiu și o editură așa bună ca Polirom îmi pot face o surpriză plăcută.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Blogs.helsinki.fi, Vastranyland.fi)
