„Viorel Ilișoi este unul dintre eroii mei. Pentru că nu se plânge: nici de părinți, nici de viață – care nicicând nu i-a fost ușoară –, nici de inevitabila singurătate. Dimpotrivă. Părinții și-i iubește pe veci și le este recunoscător, chiar dacă l-au dat la orfelinat. Viața o absoarbe curios și o transformă în bucurii pentru noi, ceilalți: nu cred că mai există cineva care să cunoască România la fel ca el, care să fi bătut țara asta în lung și-n lat, ani la rând, și care să fi ascultat, răbdător, cu inima deschisă, oameni de toate felurile. Iar singurătatea nu și-o strigă pe rețele, ci și-o duce curajos printre stive de cărți tipărite de editura lui, într-un apartament aflat dincolo de marginea Capitalei, pentru care trebuie să plătească rate până la 70 de ani.” (Mihnea Măruță în Prefața la „Eroii mei”, pag. 5)
Pe Viorel Ilișoi îl știam de multe vreme, îl cunoscusem la FILIT Iași, unde a fost invitat de mai multe ori, îl ascultasem cu plăcere la Rock FM, ori de câte ori era prezent la Morning Glory, îi citisem din când în când reportajele din online și îl știam în calitatea sa de reporter, nu de scriitor. Prin breaslă, este recunoscut ca unul dintre cei mai buni reporteri în țară, iar lectura cărților sale mi-a confirmat acest statut, ba chiar l-a întărit. Viorel Ilișoi a fost invitatul Prăjitoriei cu povești din Câmpina, pe 20 iunie, iar dialogul meu cu el a confirmat că povestește ca nimeni altul, că are tolba plină de voie bună, de bancuri și de zâmbete. I-am citit cu acest prilej trei dintre cărțile publicate în ultimii ani la propria sa editură, Editura Gri, și iată ce am descoperit:
„Eroii mei”, de Viorel Ilișoi
Editura Gri, București, 2023
Prefață de Mihnea Măruță
V-ați putea imagina că eroii sunt niște personaje supranaturale sau măcar unele istorice, însă eroii lui Viorel Ilișoi sunt, în marea lor majoritate, oameni obișnuiți care și-au propus (sau au făcut-o involuntar), din bunătate, să schimbe în bine lumea din jurul lor. Sunt cei care construiesc așezăminte pentru bătrâni, sunt persoane care au fost mentori pentru cei apropiați (profesori, învățători, preoți), sunt oameni care muncesc din zori până-n noapte pentru a dărui siguranță familiei
Reportajele lui Viorel Ilișoi reunite aici au în centru personaje (oameni, localități, zone, țări) care, în același timp, întristează prin poveștile lor („Dacă era o țară așa de bună, era în stare să mă țină în ea”, spune un personaj), dar oferă și motive de optimism: România e populată de oameni buni, trebuie doar să-i descoperim și să-i luăm ca exemple, să le oferim ocazia să fie și eroii noștri:
„Om înseamnă (…) și mult, dar și puțin. Înseamnă și bun, dar înseamnă și rău. Cum te-a făcut Dumnezeu, dar și cum vrei tu să fii. Tu, ca om, nu te poți ridica deasupra lumii, care este cum este. Trebuie să îți știi locul și să rabzi. Și să îți vezi de treaba ta pe pământ. Să nu te bucuri de răul altuia. Să nu ajuți pe cine nu merită, dar să-ți rupi de la gură pentru cine merită. Să nu ții dușmănie, dar nici să nu legi prieteșug cu oricine. Să-ți vezi de interesul tău în primul rând.” (pag. 154-155)
„Strălucitor”, de Viorel Ilișoi
Editura Gri, București, 2022
Dacă în „Eroii mei”, Viorel Ilișoi este nostalgic și oarecum pesimist, în „Strălucitor”, el este vesel și optimist, rememorându-și cele mai importante momente ale carierei sale de reporter, de jurnalist.
Se spune despre oameni că își aduc aminte mai mult de clipele frumoase și fericite decât de cele în care au avut parte de dureri, suferințe și obstacole. Cumva așa este și aici, în acest volum de pseudo-memorii jurnalistice ale lui Viorel Ilișoi, deși el nu ocolește momentele mai puțin bune, ci doar le îmbracă în haine hilare și le utilizează mai puțin pentru a-și aduce aminte de nefericiri, ci ca momente de luare-aminte, ca zone ale trecutului din care a avut de învățat, fie că vorbim despre calitățile fundamentale de care are nevoie un bun reporter, fie că vorbim sfaturile primite de la maeștrii săi voiți sau nevoiți.
„După fiecare alungare și ruptură, cum dă peste un strop de liniște și de bine, Viorel Ilișoi redescoperă omenia din oameni. Asta îl ține vesel, asta îi dă entuziasm din timp în timp. Mereu pe buza singurătății, mereu riscând să nu mai iasă la un liman, ziaristul e salvat ba de un bătrân hâtru, ba de un cuplu de profesori care-l pun pe picioare, de o poetă care-l lasă să locuiască în apartamentul ei ori de un polițist care-i înapoiază portofelul pierdut, cu toți banii înăuntru: sunt doar câteva dintre figurile luminoase cărora, pesste ani, el nu încetează să le mulțumească și pentru care continuă să se roage.” (Mihnea Măruță în „Istoria iluziilor lui Viorel Ilișoi sau A povesti pentru a-ți trăi viața”, pag. 7-8)
O excelentă carte despre ceea ce a însemnat România post-decembristă pentru presa românească și pentru unul dintre cei mai de seamă reprezentanți de-ai săi.
„Viața literară pe Bahlui”, de Viorel Ilișoi
Editura Gri, București, 2022
Anchetă literară publicată în revista Timpul (Iași, 1997-1998)
Revăzută, completată și amănunțit adnotată
Postfață de Dan Lungu
Uneori polemica, discuția argumentată în contradictoriu, dorința de a face lucruri bune cu bani puțini (că așa-i în cultură) pot duce și la evoluție. Dacă citim „Viața literară în Bahlui” – o serie de interviuri pe care le-a luat Viorel Ilișoi celor mai de seamă personalități literare din Iașul anilor 1990 (printre ei, Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Nichita Danilov), interviuri pline de acid la adresa „adversarilor literari și jurnalistici” – și vedem unde a ajuns Iașiul azi din punct de vedere cultural (scriitori români contemporani excelenți, Polirom, FILIT etc.), am putea spune că disputa cordială literară și teama de a fi provinciali pot fi chei spre succesul ulterior.
Dar iată de unde s-a plecat, în viziunea catastrofică a lui Dorin Spineanu:
„Viață literară serioasă ai să vezi aici când ai să vezi și transatlantice urcând pe Bahlui, apa asta pe care plutesc cutii de conserve ruginite, hârtie igienică, tampoane de vată și avortoni literari, nume care nu spun nimic – și dacă nu spun nimic, nici nu le mai pomenim. Iașul este perdant, nu are decât valorile în trecere prin el, atât! Ar merita bombardat ca Hiroshima, aneantizat, iar eu să dispar odată cu orașul ăsta scârbos, care mutilează… Dacă o iei din Copou în jos, vezi că apa se infiltrează în cimitirul Copou și dă morții la vale, după aia urmează universitatea, care își dă viii la vale și lasă morții să plutească deasupra… Iașul merită să crape din toate încheieturile sale fiindcă este bătrân, rău, împuțit, dogmatic, îi place mirosul de stătut, de urină, în care stă cu nasul și se simte bine. Eu vreau să-l bulversez. Nu-l suport așa cum esste astăzi. Iașul este orașul ratării! Nu mă interesează mitologiile lui, pentru că el se proiectează doar în trecut; nu are niciodată un prezent viu, el are doar un trecut perpetuu.” (pag. 32)
Măcar de-ar fi astea cheia – un trecut incert, întunecat și un prezent excepțional din punct de vedere literar – și în cazul altor orășele de provincie, precum Câmpina, deși mă tem că e nevoie și de o istorie culturală, și de scriitori de excepție, și de reviste literare realmente bune, și de o generație de tineri cu talent… Numai că la noi se manifestă lucrurile pe care bine le subliniază Viorel Ilișoi într-o notă de subsol:
„Scriitorii scriu unii despre alții numai în interiorul bisericuțelor literare; rar când cineva rupe hotarul parohiei și se exprimă la nivel eparhial sau și mai larg. Doamne ferește să vii din afară, de oriunde, și să începi să predici într-o astfel de bisericuță. Câinii iadului, de sub talpa așezământului, vor fi asmuțiți asupra ta. Dacă încerci să lansezi o carte, o idee, o revistă, orice, într-un oraș din România, te mănâncă enoriașii. Nimic nu e mai rezistent la nou decât un grup de oameni care se cred, fiecare în parte, buricul pământului.” (pag. 85)
