„Casa dintre pini”, de Ana Reyes
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2024
Traducere din limba engleză de Monica Vlad
Casa dintre pini, de Ana Reyes, este un thriller (destul de) reușit per ansamblu. Povestea se bazează pe relația de prietenie dintre două adolescente, Maya și Audrey, încheiată brusc de moartea uneia dintre ele. În ciuda faptului că premisa e cam lipsită de originalitate, știm de la început că una dintre ele va fi omorâtă de băiatul misterios Frank, de care amândouă se îndrăgostesc în ciuda red flag-urilor din jurul lui cât cuprinde, romanul a reușit cumva să mă țină curioasă până la final.
Stilul lui Reyes e curat, lin și concis. Chiar dacă e primul ei roman, pot spune că are o construcție destul de solidă, sigură, iar filonul roșu al genului thriller s-a insinuat rapid și s-a menținut pe tot parcursul operei.
Povestea începe cu un mecanism tip cârlig, menit să agațe cititorul rapid, destul de lipsit de subtilitate, dar care pentru mine a mers. Încă din primul capitol știm că ceva tocmai urmează să se schimbe în viața personajului principal „Maya nu știa încă, dar videoclipul începuse deja să cirule pe rețelele de socializare.” Câteva rânduri mai jos ni se dezvăluie că Maya are probleme cu insomniile și că, deși luase melatonină ca să poată adormi, era deja la a treia noapte la rând în care se uita cu ochii pe pereți. Din prima pagină știm de această vulnerabilitate a Mayei, autoarea apropiind-o astfel de cititorul care se întreabă de ce nu poate dormi, ce o preocupă. În următoarele pagini aflăm și că o perioadă a urmat un tratament cu antipsihotice, pe care l-a schimbat cu o medicație menită să o ajute cu gestionarea stărilor de panică. Personajul, fiind atât de vulnerabil, devine atrăgător pentru cititor. Problemele psihice în general atrag prin atipia registrului emoțional în care se încadrează personajul. Chiar dacă e o convenție a genului de care un amator de thriller se prinde rapid, destul de banalizată prin suprafolosire, nu e atât de deranjantă încât să mă facă să renunț la lectură. Dupa mai puțin de cincizeci de pagini eram suficient de adâncită în povestea tinerei traumatizate care se străduiește să-și gestioneze perioada de sevraj încât să-mi doresc să merg mai departe cu ea.
Firul narativ este non-liniar, cititorul pendulând înainte și înapoi în ultimii șapte ani din viața Mayei. Aflăm că are o prietenie frumoasă cu Audrey, cu care, desigur, intră în competiție pentru atenția lui Frank, de care amândouă sunt atrase precum fluturele de lampă. Ni se dă clar de înțeles că prezența lui în viețile lor e de rău augur, devine doar o chestiune de timp să descoperim și de ce. Într-un fel aceste coordonate previzibile îngreunează avansarea lecturii. Totuși, de dragul plonjării într-un thriller care nu-și dorește să încurce cititorul cu prea multe detalii care ar putea să-l piardă pe drum, m-am simțit suficient de stimulată cât să mă întreb și eu ce se întâmplă cu acest Frank și misticismul lui.
Personajele construite de Reyes sunt tridimensionale, dar nu foarte complexe. Totuși, nici stereotipice până la capăt. Maya este personajul central cu spirit justițiar, loială prieteniei cu Audrey și grijulie față de mama ei. Ce am simțit că i-a lipsit a fost explorarea mai în profunzime a problemelor ei mentale, a traumelor. Maya este destul de lucidă de-a lungul poveștii, mi-ar fi plăcut să fi fost mai imprevizibilă. Audrey este fata mai fragilă dintre cele două, un pic mai smecheră în privința relațiilor cu băieții, mai oportunistă. Frank e, în linii mari, un prototip. Atrăgător, periculos, curtenitor, charismatic. Toate aceste trăsături de mai sus par să cuprindă o pondere mare a ingredientelor unui thriller interesant.
În ceea ce privește finalul acestui roman, pot spune că nu m-a prea convins. Aflăm cum s-a făcut de Frank a reușit să le cucerească pe amândouă, cum le-a manipulat astfel încât ele să se îndrepte spre el în ciuda semnalelor de alarmă pe care acestea le primeau din partea lui și, desigur, cum a murit Audrey. În sensul atingerii acestor trei puncte și satisfacerii acestor curiozități, n-aș putea spune că a fost un final slab, ci, mai degrabă, că e genul de final care ori îți place, simțindu-l aliniat cu restul romanului, ori nu-ți place pentru că pare prea lipsit de verosimilitate. Eu mă încadrez în a doua categorie.
Recomand Casa dintre pini, de Ana Reyes, pentru că, în ciuda faptului că a rămas destul de cuminte în cadrul unor convenții ale genului, a reușit să mă facă să vreau să-l cunosc mai bine pe Frank care, un pic, m-a cucerit chiar și pe mine.
