”Bosnia. Partaj”, de Miruna Vlada
Editura Cartea Românească, București, 2014, 136 p.
Miruna Vlada este o autoare ce scrie rar, în comparație cu majoritatea poeților de azi; Bosnia. Partaj este, în 10 ani, al treilea volum, pe care îl gândește autobiografic, suprapunând două povești: un război cu sânge și durere (în prima parte, Bosnia bin Ich. Patria mea mâncată de molii) și o despărțire a dragostei, cu durere (Partaj, mon amour).
Războiul are chipul Bosniei, al războiului demembrării Iugoslaviei, de la începutul anilor 1990, cel mai recent război din Europa, ale cărui urme pot fi parte a cotidianului continentului, pentru că, reluând o formulă arhicunoscută din Manifestul Partidului Comunist „o fantomă se plimbă prin europa, fantoma bosniei.” Pus sub semnul poetului Mak Dizdar, universul bosniac există prin infima distanță dintre „erou” și „ucigaș”, într-o serie de explozii de identitate, sugerate prin simboluri precum Sarajevo, „tribunalul uitării de la Haga”, „mama UE” sau simple locuri în sine poetice prin ambiguitatea politică și juridică; un exemplu este districtul Brčko, locul revendicat de sârbi, de croați și de mulsumani, o enclavă cu statut autonom, conform arbitrajului internațional, râvnită de orice vecin.
Dacă patria suferă în poezia Mirunei Vlada, atunci feminitatea suferă, așa cum o arată o serie de personaje feminine, „voci de femei în destrămare”: Masha, Amira sau Zahida, atâtea variante ale feminității ultragiate, inclusiv Mirunja ori Senada: „ei se joacă eu nu mă joc / eu sunt doar de jucărie”. Motivația? „Eu sunt o jucărie cu sânge”.
În mod programatic, volumul există prin violarea ambiguității moderniste; se creează astfel o poezie a notelor de subsol, ce conțin explicații istorice despre datele triste ale pogromurilor, cu informații despre, de exemplu, Comisia Internațională a Persoanelor Dispărute. Aceste note decriptează textul literar într-un mod ce intrigă, istoricizînd literarul; de pildă, la p. 37, expresia „hotelul persoanelor dispărute” este, în explicația autoarei, o „aluzie” la Comisia amintită mai sus, organism internațional. Cu alte cuvinte, autoarea își conduce interpretările, își conduce în mod strict cititorul, ca și cum această expresie, acest volum nu ar avea decât o interpretare posibilă.
Alături de această traumă comună sau națională, a doua parte a volumului aduce motivația personală: „şi ce loc mai bun pentru celebrarea divorțului / dacă nu Bosnia?”, creând poemul prin simplul comentariu al Codului familiei, un text juridic deschis și redeschis la capitolul despre partaj.
O dragoste care se termină, o existență aflată la final, unde vocile se suprapun, unde personalitatea pare a nu mai exista, așa cum spune experimentul vizual din poemul tipografic Acest de-a v-ați ascunselea prin trupuri nu se termină niciodată., în care literele unui simplu enunț, din scris continuu, se strâng din ce în ce mai mult unele în altele, până devin ilizibile: „va trebui să ne iubim aici va trebui să ne oprim aici”, apoi iar pot fi citite, reapar spațiile, și iar se strâng, sistolă și diasistolă.
Bosnia. Partaj preia tema larg folosită a realității constrângătoare prin cenușiul ei cotidian, transmutând-o într-o meditație intelectuală despre destinul Europei; astfel, este o poezie de factură nouă în literatura recentă, în care trauma personală (a se vedea Poemele extrauterine, debutul poetei) se transmite de o unul la altul sau poate din generație în generație. Iar Miruna Vlada (pentru că acum este rândul ei) își cunoaște rolul, sarcina: „eu n‑am venit aici ca să caut ceva anume / am venit aici angajată ca bocitoare”.
