Opera poetică (I), de Paul Celan

”Opera poetică” (I), de Paul Celan

Editura Polirom, Iași, 2015, 312 p.
Traducere din limba germană de George State, Cuvânt-înainte de Andrei Corbea

Paul Celan (1920-1970) este un poet pe care cultura poetică românească a încercat în mai multe feluri să și-l integreze, în special cu argumentul versurilor scrise în românește, până în 1947; de altminteri, poetul născut la Cernăuți într-o familie evreiască (Antschel) de limbă germană are un profund conflict cu limba și limbajul în genere: româna, limba majoritarilor, este limbajul lagărelor din Transnistria, unde și-a pierdut părinții; germana, de asemenea o limbă a opresorilor și a lagărelor, dar și limbă maternă; franceza, limba studiilor și a vieții (poetul, care s-a sinucis aruncându-se în Sena, a trăit în special la Paris).

O evocare a primelor scrieri ale lui Celan, cele în română, o face de altminteri și Andrei Corbea, în Cuvântul-înainte al volumului, amintind de mai multe poeme emblematice ale autorului, printre care și „Fuga morții”, a cărui primă variantă a apărut în românește, în revista Contemporanul din 1947.

Actualul volum de Opere poetice conține volume „postromânești”, scrise deci în germană: Nisipul din urne (1948), Mac și memorie (1952), Din prag în prag (1955), Gratii de vorbă (1959) și Roza Nimănui (1963), și reprezintă concretizarea unui amplu interes al culturii române pentru opera lui Celan, de la traducerile Ninei Cassian (în volum în 1973) sau ale Norei Iuga, până la studiile semnate de Petre Solomon (Celan – dimensiunea românească, 1987), George Guțu (Die Lyrik Paul Celans und die Rumänische Dichtung der Zwischenkriegszeit, 1994), Andrei Corbea (Paul Celan si „meridianul” său: repere vechi si noi pe un atlas central-european, 1998) sau la antologia avangardei românești a lui Marin Mincu, care îl include pe poet la ediția a doua (1999). Un interes deloc întâmplător pentru faima unui poet pe care, e clar, cultura română l-a respins în momentele semnificative.

Un poet cu o atitudine specială față de limbaj (negare & acceptare), un poet care se reconstruiește cu fiecare poem, apare acum integral în literatura română (o reîntoarcere); volumele sunt completate de cicluri cu titlul „ din perioada volumelor…”, poeme care fac parte din același areal, deși nu au fost incluse de autor în volume.

Poemele lui Celan cuprind urme al trecutului, ale claustrantului spațiu concentraționar; în primul său volum, Nisipul din urne (1948), sunt invocare „ucraienele costișe” („Fulgi negri”) sau chiar se asociază durerea cu un spațiu, de aici și de dincolo: „Mai cunoaște, mamă, Bugul sudic care / undă dintre unde rănitu-te-a oare?” („Vecinătatea mormintelor”). O notă și pentru Alfred Margul-Sperber (căruia îi este dedicată „Săgeata zeiței Artemis”), poet bucovinean, evreu de limbă germană, cunoscut pentru animarea vieții culturale a Cernăuțiului dar, după 1947, prin poemele dedicate Partidului unic. De la început, legăturile lui Celan cu spațiul din care provine par a fi ambivalente, atragere & respingere.

Volumul care îl consacră, Mac și memorie (1952) – deopotrivă titlul unui ciclu din volumul precedent – continuă peregrinările prin amintire, împreună cu dorința de a o obnubila („macul uitării”); se sedimentează atfel mai multe spații: un acasă care nu mai există și, mai ales, nu mai este dorit („în țara colinelor, în sus, nu mai vreau”, în „Țărm ferm”), chiar dacă mai este într-un anumit fel prezent („dedesubt îmi fulgeră și-mi scânteie stele, ca de Sânziene acasă!”, în „Apă și foc”). Un al doilea spațiu, al durerii, al traumei de pe câmpiile ucrainene, de pe o linie de graniță (în „Plop, frunzișu-ți alb” spune: „Păpădie, așa verde-i Ucraina”), care poate lua diferite denumiri (de exemplu, în „Raza nopții”, poetul din Țara Târzie îi scrie lui Mâine scrisori). În fine, un al treilea nivel, cel parizian (poet parizian de limbă germană); capitala poeziei e numită „corăbioara”, existând mai multe referiri la „cerul” sau „casa” din Paris.

O sinteză personală, originală, este însă încercarea fiecăruia; poetul o spune clar în „Corona”: „Ochiu-mi coboară către sexul iubitei: / ne privim, / ne spunem ceva-ntunecat, / ne iubim unul pe celălalt ca mac și memorie, / dormim ca vinul în scoici, / ca marea-n raza de sânge a lunei”.

Volume de trecere, de rafinare a limbajului sunt și Din prag în prag (1955) și Gratii de vorbă (1959), unde creații lingvistice originale îi definesc stilul; cu variații pe tema „noapte-umbriană”, în „Assisi” (alt nex al limbajului, firește, cu sfântul care vorbea cu necuvântătoarele), cu „Roșu-târziu” sau „peștele-umbră” (metafore pentru semnul lingvistic), cu „Una și Abia-Auzita” („Din mare”) se creează o poetică a cuvântului: „Un cuvânt – tu știi: / un cadavru. // Haide să-l spălăm, / hai să-l pieptănăm, / haide ochiul / să i-l întoarcem spre cer” (poemul „Nocturn înnodate” din ciclul „Spre insule” al volumului din 1955), ce culminează în „Stretto”, poem narativ, eliotesc, din volumul ulterior.

Roza Nimănui (1963), dedicat „amintirii lui Osip Mandelștam”, un alt mare poet al concentraționarului, probează virtuozitatea metaforică a traducătorului; destinul poetului este un destin personal pentru Celan. Durerea profundă pe care i-a produs-o un stat, român, nazificat şi eugenizant, asasinîndu-i părinţii undeva în Transnistria a trecut în intima biografie. Celan, poetul bilingv (germană şi franceză), poetul cucerit de atîtea ori de hoardele exegeţilor români pentru gloria literelor române, anexat, se eludează acestui prizonierat. Dacă a însemnat ceva, limba română este o altă faţă a traumei. „Neige”, din titlul poemului La vin şi pierzanie (Bei Wein und Verlorenheit, bei beider Neige), semnifică în germană „înclinare” şi în franceză „zăpadă”. Şi poemul contină: „călăream prin zăpadă[1], -auzi tu, / eu călăream pe Dumnezeu în departe – -aproape, cânta“, o ambiguitate caracteristică lui Celan, care recurge adesea la expresii în franceză în poemele sale (titluri din acest volum: A la pointe acérée, Les Globes, La Contrescape). De aceea, în acest caz, este mai expresivă traducerea Norei Iuga, inclusiv la nivel formal, pentru că ține cont de expresivitatea limbii franceze : La vin şi pierzanie, / la amîndouă „Neige“ te înclină: „călăream prin zăpadă, auzi, / călăream un Dumnezeu în departe – în aproape, cânta”

Astfel, „Neige” este cuvântul care comunică sciziunea, evidentă în poezia unde apare prin apelul la cele două limbi, sciziunea care este constituentă limbii lui Celan. În al doilea rând, aceeaşi separaţie o arată şi indistincţia dintre titlu şi poem, o constantă pentru poet. De multe ori, la acest nivel stilistic, titlul devine versuri, devine chiar un poem întreg („O suliţă”). Disjungerea dorită de editor, aşteptată de cititor, este la Celan un întreg. O dublă prezenţă evanescentă, o dublură care nu se poate fixa.

Dacă eludăm unele expresivități (adjectivul pronominal de tipul „frunzișu-ți” sau „ochiu-mi”, folosirea abuzivă a gerunziului adjectival, cu „înotândă lumină”, „geamanduri scufundânde”, „scrutândă bezna”, „șpanul fumegând”, „săltânde reflexele” ș.a.), traducerea de față are toate șansele să fie una de tip eveniment, punând la dispoziție integrala operei poetice a lui Paul Celan.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

Paul Celan citind Fuga morții în germană:

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=gVwLqEHDCQE’]

[1] În original, acum, den Schnee.