”Infernala comedie”, de Emil Brumaru
Editura Adenium, Iași, 2015, 120 p.
Ediția a doua revăzută și adăugită, prefață de Radu Vancu, ilustrații de Felix Aftene
A doua ediție a Infernalei comedii (după cea din 2005) renunță la cuvintele de prezentare ale lui Șerban Foarță și la „scanografiile” acestuia (în număr de 15), pentru a găzdui un alt poet, Radu Vancu, în locul epistolei închinătoare, și un artist vizual care a lucrat, de pildă, și pentru operele complete ale lui Dan Sociu – e vorba de Felix Aftene.
„Revăzută și adăugită”, această ediție are de această dată în plus o „Poveste a boiernașului de țară…”, care încheie cele 43 de sonete. Volumul, alcătuit din texte în maniera „Cerșetorul de cafea”, rubrica lui Brumaru începând cu anii 1990 la România literară, are cunoscutele personaje ale poetului: iubita perfectă și adesea intangibilă, Tamara (de unde și numele unei specii poetice inventate de poet, „tamareta”), dar și variante degradate ale acesteia, de felul „doamnei Ivanov” ori al „doamnei Mericeanu”, ce schimbă impresii și poate și vise erotice în drum la piață.
Căci sonetele acestea ale lui Brumaru sunt poeme erotice, echivalent liric al poveștilor lui Creangă, spunând o poveste, singura care poate și merită a fi povestită, cu variante sau cu reluări, cu ezitări (unele sonete sunt neterminate – specificație metrică a poetului) sau cu sublimări (precum „tamareta”), o poveste în care iubitul universal tânjește sau o divinizează pe eterna iubită; elogiul „iubitei ideale” este un episod de coprofagie, cutare sonet unul sado-maso, poetul explorând un gen cu ample rădăcini în poezia medievală „cu cheie”. Desfătarea lui cea mai mare este acum să descuie tabuuri și poeme, să le descheie și să le descalțe.
Uneori, aceasta poate fi și desfătarea cititorului.
