“Absenţă. Absence”, de Antigone Kefala
Editura Omonia, Bucureşti, 2010
Ediţie bilingvă. Selecţie, traducere şi cuvânt-înainte de Ioana Ieronim
Puteti cumpara cartea acum, de la Editura Omonia.
Am spus-o şi cu precedentul prilej când am vorbit de o carte de poezie că nu sunt un specialist în comentarea acestui gen literar şi că iau de fiecare dată versurile care îmi apar în faţă într-un sens complet personal. De aceea, şi receptarea poeziilor este diferită în funcţie de starea de moment şi de felul în care aprecierea personală, subiectivă asupra felului în care versurile ajung la sufletul sau mintea mea: îmi plac, mărturisesc de acum, mai multe poeziile de dragoste sau cele spuse cu mult umor şi apreciez sau înţeleg mai puţin poeziile prea metaforice.
Editura Omonia se ocupă de aproape 20 de ani de promovarea în România a literaturii şi civilizaţiei Greciei moderne, o iniţiativă laudabilă, iar printre cele mai valoroase cărţi pentru cultura română se află şi acelea ale unor autori greci, care au pornit drumul culturii din ţara noastră. Un exemplu elocvent în acest sens este şi scriitoarea Antigone Kefala, care din cauza împrejurărilor din timpul şi după cel de-al doilea război mondial, a emigrat la vârsta de 12 ani din România, Brăila în speţă, spre alte locuri.
Născută la Brăila, în 1935, dintr-o familie cu origini greceşti, dar aflată de trei generaţii în oraşul de pe Dunăre, a plecat împreună cu familia, în 1947, în Grecia, apoi în Noua Zeelandă, pentru ca, după terminarea studiilor superioare, să se stabilească în Australia, unde trăieşte şi astăzi. De altfel, într-un frumos eseu de introducere a cărţii, intitulat „Drumul spre limbă”, Antigone Kefala îşi aminteşte toate împrejurările prin care a trecut, inclusiv primele articole publicate şi anii în care era respinsă de revistele de specialitate şi de edituri.
Poezia ei este plină de metafore, destul de grea pentru cititorul nespecializat în poezie, însă printre rânduri descoperim o persoană aparent tristă, care are încă nostalgia locurilor pe care le-a tranzitat şi, mai ales, locul de unde a plecat. Tristeţea sau seriozitatea provin nu neapărat din iubire pentru România, Grecia sau Noua Zeelandă, ci din sentimentul dezrădăcinării, al schimbării succesive a locuinţelor, oraşelor şi tărilor, al unor greutăţi în adaptare la noi societăţi şi colectivităţi.
Una dintre poeziile ilustrative în acest sens este cea intitulată „Viaţa de familie”:
„Sunt obosită să trăiesc acasă printre străini,
să stau cu ei la masă,
aşteptând acceptarea care nu mai vine,
o înţelegere care nu se va naşte,
măsura din noi consumată.
Atunci ies pe străzile aglomerate,
şi vă văd, tineri care atâta cunoaşteţi, pe întotdeauna,
vorbind, râzând prin trenuri,
fără să ştiţi de sămânţa care lucrează
cu mâini oarbe încă de pe acum;
şi mă gândesc la el,
tăcut, greu de anii netrăiţi,
păşind singur prin hăţişurile grădinilor,
sub ploaie, căutând uitarea.”
Într-un interviu pe care îl găsim în cuvântul-înainte la carte, semnat de Ioana Ieronim, autoarea mărturiseşte, referindu-se la ea şi la familia ei: „Emigrarea ne-a marcat fundamental, într-o mare măsură am devenit alţi oameni… Ce am pierdut – siguranţa unui ataşament mult mai direct la un peisagiu, un fel de viaţă, o istorie, o cultură create de un trecut în care crescusem şi ne simţeam acasă… Ce am câştigat – desigur o imagine mult mai largă asupra lumii, a vieţii, a oamenilor.”
Încheiem prezentarea noastră cu o altă poezie frumoasă, „Venind acasă”:
„Ce-ar fi
ca noi, coborând din autobuz
în aceste cartiere abandonate
palide sub luminile străzii,
ce-ar fi ca noi la coborâre
să uităm cine suntem
să ne rătăcim în această absenţă
golită de memorie
noi, singurii martori ai noştri
în faţa cui
se va juca atunci drama?”
