”Casa molimei”, de Jim Crace
Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii, București, 2012
Traducere din limba engleză și note de Ioana Văcărescu
Motto: ”Aceasta fusese America, acest râu care traversa fâșia de pământ cale de zece luni, de la mare la mare. Fusese cel mai sigur loc de pe pământ.” (pag. 14)
Jim Crace nu a mai ajuns la FILIT Iași în acest an, dar m-am bucurat mult că, înainte de festival, i-am citit și o a doua carte apărută în traducere românească, după ”Recolta”, acum vreo doi ani. În ”Casa molimei”, autorul britanic nu-și schimbă prea mult registrul, deși romanul pare, la prima vedere, total diferit: dacă în ”Recolta”, fundalul era un sat medieval, cu toate obiceiurile și înapoierile sale, în romanul despre care vorbim astăzi, fundalul este dat de o Americă post-apocaliptică, dar care seamănă foarte mult cu o Americă înapoiată, de acum câteva secole.
Romanul începe brusc, cu următoarele cuvinte: ”Toți au murit noaptea”. De fapt, e un preambul care anunță locul care pare a fi poarta de intrare în rai, Ferrytown, un orășel de profitori și de negustori, care au pus taxă de intrare în oraș, tocmai pentru că au, așa cum îi spune și numele, un feribot care îi duce pe călători pe partea cealaltă a râului, singurul loc de unde ”supraviețuitorii” pot ajunge spre estul Americii, de unde pot face drumul invers al descoperirii continentului american, respectiv spre Europa, singura parte a lumii în care se mai poate, cred ei, trăi. Așa cum spuneam, suntem într-o Americă foarte aproape de medievalism: este populată de găști de tâlhari, au loc la fiecare pas crime și violuri, febra căutării pământului plin de ”aur” și rodnic domină, clădirile sunt niște ruine, există secte care propovăduiesc mântuirea sub o formă sau alta.
În acest amalgam foarte bine surprins și descris de Jim Crace (ah, ce film fain s-ar face de aici!), două personaje sunt în centrul atenției. Primul, din stirpea celor care încearcă să supraviețuiască și să răzbată peste ocean, de unde pot evada spre Europa, este Franklin Lopez, un fermier care a plecat de lângă mama sa, alături de fratele său. Chinuit de dureri de picioare, este nevoit să stea mai multe zile la adăpost, cu mâncarea și băutura pe sfârșite, iar în ziua molimei fratele său merge spre Ferrytown, pe care îl vede în depărtare pentru a afla vești despre plecarea feribotului, prețul necesar și ceva merinde. Numai că, din senin, o molimă nemaivăzută, un nor toxic apare din neant pentru a ucide totul în jur, oameni, animale, orice formă de viață:
”Însă bolile, asemenea liliecilor și păsărilor, erau observate prea târziu, după ce răul fusese deja făcut. Cele mai groaznice molime au parcă aripi. Nu există taxe sau prețuri suficient de mari încât să oprească dizenteria; nu există palisadă suficient de înaltă.” (pag. 27)
Cineva însă, singură și pierdută pe dealurile din jur, supraviețuiește. Este Margaret, ce poartă o boală contagioasă și, tocmai de aceea, a fost surghiunită în așa-numita ”Casă a molimei”, unde stă singură, izolată, tocmai pentru a nu răspândi boala și lăsată în voia sorții. Franklin ajunge acolo din întâmplare, căutând urme de mâncare și băutură, un adăpost față de cei care tot încearcă să ajungă în Ferrytown și, temător, rămâne în casă, pentru că un acoperiș deasupra capului, ceva căldură și mâncare sunt de preferat temporar chiar în pofida bolii ei, care îi amenință doar un posibil viitor. Este vorba, așadar, de supraviețuire, cel puțin inițial:
”Așa că adormiră acolo, spate în spate: femeia palidă și rasă în cap, alături de bărbatul mai tânăr decât ea, în generosul lor pat pe roți; adormiră sub frunzișul pădurii, asemenea copiilor din legende, aproape plutind, aproape purtați de valuri. Așa obținură, în sfârșit, un moment de fericire.” (pag. 89)
Însă într-o lume în care nimeni și nimic nu mai este de încredere, eroii noștri, Franklin și Margaret, trebuie să treacă peste efectele molimei – în Ferrytown nimic nu mai este în viață, feribotul este eșuat, noii vizitatori încearcă să caute alte forme de a traversa fluviul – și pentru moartea rudelor (nimeni din familia ei nu a supraviețuit, iar fratele lui este de negăsit) pentru a avea o viață mai bună, pentru a supraviețui. Împreună sau nu. Așa că găsesc o cale de a traversa spre est, dar ceea ce găsesc acolo nu este mai puțin periculos și nu este deloc raiul pe Pământ, așa cum nici Europa nu pare a fi. Dar ce este important în acest context este apropierea care se creează între ei, pentru că, fără să știe, ei s-au salvat reciproc, iar afecțiunea dată de acest sentiment este una care va dăinui. Indiferent ce vor vedea în față – sate părăsite, clădiri betonate, nave deznădăjduite, secte care resping metalul sau localități de fantome, în care doar femeile mai trăiesc –, se vor avea unul pe celălalt.
”Casa molimei” este un roman foarte intens și imprevizibil, care împletește tonul post-apocaliptic cu unul medieval, lupta pentru supraviețuire cu primele semne ale iubirii într-o lume total ostilă. Pentru mine, el a generat o dublă așteptare: abia aștept următoarea carte care va fi tradusă în limba română și, de asemenea, sper ca, în anii viitori, Jim Crace să ajungă la FILIT Iași.
