”Istoria Apelor”, de Maja Lunde
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: Ivona Berceanu
”Cum poți să deții ceva ce curge și merge pe calea lui?”
Maja Lunde aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Cunoscută publicului român datorită romanului Istoria albinelor, publicat în 2019 la Humanitas Fiction, este una dintre cele mai renumite scriitoare norvegiene, câștigătoare a numeroase premii literare, volumele sale fiind traduse în peste treizeci și cinci de țări. Blå (titlul original al romanului), a fost publicat în 2017, fiind excelent receptat de public și critici. În 2019 a fost publicat și cel de-al treilea roman al tetralogiei, Przewalskis hest (Calul lui Przewalski), care se bucură de același success, încă netradus în limba română.
Cu o structură mult mai închegată și o scriitură mai fermă, Istoria Apelor are, la fel ca primul roman al scriitoarei, ca miză tot schimbarea climatică majoră, efect direct al distructivității umane. Interesul pentru câștigul pe termen scurt și mediu, fără a încerca o viziune în perspectivă, va duce la efecte dezastruoase. Acțiunea de desfășoară pe două planuri, unul cu ritm sacadat, altul liric, și pune în discuție omul contemporan, pragmatic prin excelență, căruia îi lipsește pasiunea și care are nevoie permanent de schimbare. Pe fondul unei canicule exasperante, frustrarea ia proporții uriașe, relațiile interumane se modifică, timpul devine extrem de elastic și aproape își pierde sensul. Dincolo de efectele asupra fizicului, căldura în exces și lipsa apei produc modificări la nivel cerebral, haosul se instalează rapid la nivel mental, iar personajele sunt aproape de colaps în unele dintre capitole. Recuperarea se face treptat, într-un ritm foarte lent, căci jucătorii devin prizonieri ai așteptării, prilej pentru Lunde să disece umanitatea fiecăruia și capacitatea de a(și) conserva speranța.
Romanul se deschide cu revenirea în satul natal a lui Signe, acum în vârstă de șaptezeci de ani. Timpul care s-a scurs a modificat structura locurilor, iar atenția ei se îndreaptă în mod special spre un ghețar local. O companie extrage acum gheața pentru ca bogătașii să decoreze băuturi sofisticate în Orientul Mijlociu. Signe ia o decizie radicală și pleacă într-o călătorie periculoasă care are ca scop traversarea oceanului într-un velier. Suferind încă, după zeci de ani, din cauza pierderii dragostei vieții sale, folosește călătoria pentru a-și sonda trecutul și pentru a protesta împotriva asaltului oamenilor asupra naturii.
”Tu spui că este ceva instinctiv să ne asigurăm traiul pentru urmașii noștri, i-am explicat eu. Dar, de fapt, noi de îngrijim doar de noi înșine. Doar de noi înșine și de copiii noștri. Cel mult, de nepoții noștri. Dar îi uităm pe cei care vor veni după ei. În același timp, suntem capabili să facem schimbări care vor afecta sute de generații care vor veni, ceea ce le va distruge șansele tuturor celor care vin după noi. Ergo instinctul de autoapărare a dat greș.” (pg. 196)
În 2041, David și fiica sa, Lou, sunt refugiați separați de restul familiei lor în urma unor dezastre naturale. Europa sudică este devastată de război și grav afectată de o secetă prelungită. Își găsesc cu greu loc într-o tabără unde există un sediu al Crucii Roșii, de la care speră să găsească sprijin pentru a-și reuni familia cu cei doi membri lipsă: soția și fiul sugar. David vrea să ajungă în nordul continentului, unde crede că mai există apă. După o călătorie care le afectează atât fizicul, cât și psihicul, în care sunt victime și hoți deopotrivă, lupta pentru supraviețuire le schimbă total modul de a acționa și a gândi, iar cititorul are posibilitatea de a urmări modul în care condiția umană însăși se schimbă în condiții de criză. Cele două călătorii, îndepărtate ca timp și spațiu, au în comun lupta pentru supraviețuire, păstrarea speranței, dar și capacitatea omului de a-și regândi în permanență limitele și posibilitățile, cu accent vădit pe relația cu natura.
”Albastrul meu, casa mea, cadoul pe care l-am primit de la mama când am împlinit optsprezece ani. Ea mi l-a dat ca să stabilizeze ceva, bănuiesc, și mi-a așezat acest velier pe cântarul intern al inimii mele. Probabil că intenționase ca gestul ei să fie frumos, această încercare de a-mi veni mie în întâmpinare, dar de fapt nu era decât o încercare meschină de a-și spăla păcatele pentru toate dățile în care mă dezamăgise în copilărie.” (pg. 125)
Abuzul asupra naturii și relația părinte-copil sunt alte două teme importante ale romanului, care sunt abordate pe perioade lungi de timp și intercalate de cele mai multe ori. De o analiză minuțioasă beneficiază și psihicul personajelor, ale cărui modificări sunt inserate subtil în text. Maja Lunde dedică pagini bune navigației (călătoria lui Signe), de care mărturisea într-un interviu că este pasionată, ceea ce se observă și din construcția capitolelor respective. Deși unul dintre planurile cărții este setat în viitor (2041), romanul nu este unul science fiction, lipsesc toate coordonatele genului clasic. Aici avem un viitor arid, netehnologizat, a cărui singură miză este supraviețuirea în condiții extreme. Finalul este neașteptat, dar perfect verosimil, la fel ca toată construcția romanului, care de data aceasta îmbină perfect piesele acestui puzzle magistral imaginat de Maja Lunde.
Oscilând între fiordurile înghețate ale Norvegiei, în 2017, a căror frumusețe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, și Europa viitorului, deșertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai prețioasă resursă a vieții, Lunde face din apă elementul cheie care hotărăște finalurile. David, Lou și Signe, personajele centrale, Marguerite și Magnus, cei care completează tabloul prin antiteză uneori, sunt cei care reconfigurează harta unei lumi în colaps.
Deși există multe scene în care rezistența pare inutilă, Maja Lunde reușește să-și mobileze personajele de fiecare dată, uneori prin recurs la trecut, alteori bazându-se pe instinctul feroce al animalelor din care ar fi fost cândva. Poate cel mai important în Istoria apelor, soluția pare a fi familia, recrearea micilor comunități, care reprezintă un nucleu necesar și suficient al vieții din romanele tetralogiei norvegiene semnate de Lunde. În lipsa acestor legături, eroii poveștilor sale distopice nu își găsesc rostul în lume. Romanul excelează și la construirea atmosferei, fără să abuzeze de pasaje lirice, la manipularea planurilor temporale și spațiale, dar și în ceea ce privește dozarea suspansului, a elementelor surpriză și a construcției graduale a finalului.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: humanitas.ro, babelio.com)
